Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Cât costă, cu adevarat, Downtime-ul

27 Noiembrie 2014



Cuantificarea costului unui downtime implică o abordare complexă, pentru că evaluarea impactului financiar trebuie să ia în calcul nu doar pierderile directe de productivitate şi venituri, ci şi pe cele mai puţin vizibile, cum ar fi pierderea de oportunităţi, scăderea nivelului de loialitate al clienţilor, demotivarea angajaţilor, afectarea relaţiilor cu partenerii etc. Sunt pierderi reale, care pot fi atenuate sau chiar eliminate printr-o abordare realistă proactivă.

Aberdeen Group a publicat în 2010 un studiu asupra prevenirii dezastrelor şi impactului acestora în infrastructura IT a companiilor („Disaster Avoidance and Disaster Recovery“), la care au participat 125 de organizaţii din întreaga lume. Unul dintre obiectivele acestei cercetări a fost cel de a aproxima o valoare medie a impactului financiar pe care îl are o oră de downtime. Rezultatul obţinut în urmă cu 3 ani de analiştii citaţi este unul rotund: 100.000 de dolari pe oră.

Desigur, valoarea indică în primul rând faptul că cele 125 de organizaţii care au participat la studiu fac parte din categoria companiilor mari, „large enterprises“. Ceea ce face ca aplicabilitatea acestei evaluări pe plan local să fie una relativ redusă, ţinând cont de majoritatea covârşitoare reprezentată de IMM-uri în economia românească.

Totuşi, un alt studiu realizat de acelaşi grup de consultanţă pe aceeaşi temă arată că, în perioada iunie 2010-februarie 2012, costul per oră al downtime-ului a crescut, în medie, cu 65%. Explicaţia dată de către analiştii Aberdeen este bazată pe argumentul că, în intervalul citat, gradul de informatizare şi automatizare al proceselor de business în cadrul companiilor a crescut semnificativ, ceea ce face ca impactul unui downtime să fie mult mai amplu.

Este un argument a cărui pertinenţă se verifică şi pe plan local. Chiar dacă gradul de informatizare al companiilor româneşti nu este unul chiar atât de avansat (prin raportare la companiile americane care au participat la studiile Aberdeen citate), în mod incontestabil impactul unui downtime este departe de a fi neglijabil. Evident, costul mediu al downtime-ului este influenţat semnificativ de mărimea companiei şi, mai ales, de verticala în care aceasta activează, dar cele două elemente amintite nu sunt singurii factori care afectează direct amploarea pierderii.

Soluţia de compromis
Înainte de toate, trebuie precizat că downtime-ul generează pierderi pe care încă nu foarte multe companii locale le iau în calcul cu adevărat, evitând astfel investiţia costisitoare în crearea unui plan coerent de continuitate operaţională. Strategia aceasta de „ascundere a capului în nisip“ este însă una păguboasă pe termen lung, iar argumentaţiile de genul „Nu o să ni se întâmple tocmai nouă!“ sunt perdante din start. (Numai anul acesta giganţi precum Amazon, „New York Times“ sau Google au înregistrat „căderi“ de servicii extrem de costisitoare.)

La fel de adevărat este însă că nicio organizaţie, indiferent de ordinul său de mărime sau de domeniul de activitate, nu este dispusă să investească masiv într-un plan de Disaster Recovery fără niciun discernământ, în încercarea de a minimiza riscul de downtime pentru toate aplicaţiile pe care le rulează şi întreaga infrastructură IT pe care o deţine. Redundanţa totală în cazul companiilor de dimensiuni medii şi mari este un deziderat foarte costisitor, poate la fel de scump ca şi varianta ignorării riscurilor existente în mod real.

Metoda de „compromis“ este de a identifica aplicaţiile cu adevărat critice pentru desfăşurarea proceselor de business, serviciile tehnologice şi infrastructura aferentă acestora şi apoi de a identifica efectele unui downtime al acestora. În funcţie de estimarea valorii potenţialelor pierderi identificate se poate aproxima un cost per oră al downtime-ului şi se poate obţine o aproximare a impactului total. Este metoda cea mai directă de a ajusta ordinul de mărime al investiţiilor care trebuie făcute în soluţiile şi strategiile de continuitate a afacerii şi recuperare în caz de dezastru.

Pierderile „invizibile“
Aparent, totul este foarte simplu. Există numeroase metode generice de calcul ale downtime-ului, mai mult sau mai puţin dezvoltate. În principal, se iau în calcul următoarele elemente:
• pierderile la nivel de venituri directe;
• impactul asupra cash-flow-ului;
• pierderile de productivitate;
• costul orelor suplimentare necesare pentru remedierea situaţiei (sau al reparaţiilorş sau al înlocuirii echipamentelor afectate).

Sunt factori care pot fi cuantificaţi relativ simplu şi rapid. Nu la fel de facilă este însă estimarea pagubelor „invizibile“ generate de:
• pierderea oportunităţilor de business;
• scăderea indicelui de satisfacţie al clienţilor, cu efecte directe asupra loialităţii acestora;
• afectarea relaţiei cu partenerii;
• scăderea moralului angajaţilor;
• pierderile de imagine.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite