.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
România şi strategia CDI a Uniunii Europene - De la viziuni la realităţi
România a adoptat recent (HG 929 din 28 octombrie 2014) Strategia Naţională de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2014-2020 (SNCDI). Raportarea la strategia europeană de cercetare şi inovare (CDI) este naturală, deoarece integrarea României în UE presupune corelări şi sinergii, inclusiv prin politica de coeziune şi fonduri europene structurale şi de investiţii (European Structural and Investments Founds, ESIF). Ea este cu atât mai importantă cu cât, în această etapă, UE a introdus schimbări radicale în finanţarea sistemului CDI. 
De la “obiectivul Lisabona” la “reindustrializarea Europei”
La începutul acestui mileniu, Comisia Europeană lansase provocarea: “până în 2010, UE va avea cea mai dezvoltată economie bazată pe cunoaştere” (obiectivul Lisabona). Această ţintă a fost formulată plecând de la două constatări, ambele corecte. Prima: noile cunoştinţe se transformă mult mai rapid în efecte economice, astfel încât cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică au un efect direct şi rapid asupra competitivităţii în economia globală. A doua: Europa ocupa poziţia fruntaşă în generarea de cunoaştere, reflectată prin numărul şi calitatea lucrărilor ştiinţifice publicate. Realitatea s-a dovedit a fi diferită: în ultimii ani “obiectivul Lisabona” a fost uitat, EU luptând în schimb să recupereze un decalaj economic în raport cu SUA şi unele ţări din Asia, decalaj care creştea ameninţător.
Ce s-a întâmplat de fapt în mai puţin de un deceniu? Superioritatea în producţia ştiinţifică în sine (inclusiv în proprietatea industrială protejată prin brevete) nu a fost suficientă pentru a asigura leader-ship-ul Europei. Mutarea fabricaţiei în ţări cu forţă de muncă ieftină (de regulă în Asia) a fost un avantaj iluzoriu. S-a dovedit curând că “cercetarea urmează producţia” şi că, pierzând controlul asupra fabricaţiei, “rişti să pierzi totul”. Deosebit de îngrijorător este faptul că unele companii europene de vârf preferă să investească în activitatea CD pe care o desfăşoară în Asia, în timp ce antreprenori (întreprinzători) europeni constată că mediul cel mai potrivit pentru afacerile lor nu este Europa. În 2014 oficialii europeni arătau că ponderea industriei în PIB-ul UE este de numai 15% şi fixau ca ţintă atingerea unui nivel de 20% în anul 2020. La ordinea zilei este “reindustrializarea Europei”, deci după un deceniu UE o ia în direcţia opusă!
Ce măsuri a luat Comisia Europeană în ultimii ani?
Eşecul “obiectivului Lisabona” ilustrează pericolul pe care îl reprezintă politicile “vizionare”, lipsite de pragmatism, cât şi riscul generat de ignorarea realităţilor de pe plan mondial. UE a construit acum un plan unic pentru cercetare şi inovare (Orizont 2020) care se bazează într-o măsură din ce în ce mai mare pe parteneriatul public-privat şi nu mai ezită să investească bani publici în dezvoltarea industrială (de pildă în demonstratoare şi în linii pilot). Pe de altă parte, companiile au acum un rol hotărâtor în opţiunile pentru tehnologiile cheie şi în fixarea obiectivelor programelor şi competiţiilor pentru finanţare pe proiecte.
Strategia României încearcă “să ţină pasul” cu politica UE
Prin SNCDI (2014-2020) se preiau o serie de direcţii şi concepte din politica europeană. În acelaşi sens ar trebui să evolueze şi două documente complementare: Planul Naţional CDI (2014-2020), sau PNCDI 3, şi respectiv Programul Operaţional Competitivitate pe direcţia CDI (POC-CDI). Accentul cade acum (instrumente de finanţare şi pondere în buget) pe inovare şi pe sprijinirea firmelor. Mediul de afaceri nu pare să fi avut însă un rol decisiv în stabilirea priorităţilor şi nu are un rol direct în mecanismele de coordonare şi control ale implementării politicii CDI. Acestea din urmă sunt organisme ale autorităţii publice de cercetare, care cooptează în grupurile sale consultative specialişti din firme şi atât.
Există o “strategie de ţară”?
Problema cea mai dificilă ni se pare însă aceea a corelării SNCDI cu o “strategie naţională” sau un “proiect de ţară”. Există însă o astfel de strategie? Este vorba de o orientare strategică care să definească, de pildă, politica industrială sau cea energetică? Există o politică industrială şi de competitivitate promovată de Ministerul Economiei, dar impactul acesteia este limitat. Politici importante (de exemplu promovarea investiţiilor străine) ţin de un complex de factori. Senzaţia noastră este că lipseşte acea viziune pe termen lung, care ar trebui urmărită consecvent dincolo de schimbarea guvernelor şi conjunctura economică de moment. Remarcăm faptul că la începutul lunii decembrie 2014 a fost lansată o dezbatere publică asupra “strategiei energetice naţionale”, ca o problemă de securitate naţională. Conectarea SNCDI la politicile sectoriale ar trebui urmărită de Consiliul Naţional pentru Politica Ştiinţei, Tehnologiei şi Inovării, organism consultativ în subordinea primului ministru. Un astfel de organism a fost legiferat în anul 2002. A funcţionat însă vreodată?
Cum se prezintă România în ansamblul UE?
În momentul de faţă peste 30% din PIB-ul României provine din industrie, ceea ce pare a sugera că la capitolul “industrializare” stăm foarte bine. Pe de altă parte, 2/3 din exportul României este datorat multinaţionalelor. Activitatea indigenă în inovare (inclusiv în companiile străine) este însă redusă şi din acest punct de vedere ţara noastră se situează în “coada” clasamentului întocmit de UE. Efortul de recuperare preconizat de SNCDI merge pe linia sprijinirii directe a firmelor inovative şi a susţinerii colaborării acestora cu unităţile CD din sectorul public.
Lanţurile de valoare adăugată
SNCDI debutează cu o “viziune privind cercetarea şi inovarea în România în 2020”. Aici se vorbeşte de o Românie care “va deveni competitivă la nivel regional şi global”, iar competitivitatea se va baza pe un sistem de inovare în care cercetarea-dezvoltarea va “susţine avansul pe lanţurile globale de valoare adăugată”. Conceptul este corect, dar suntem încă departe de această ţintă. România nu a avut şi nu are încă o politică de valorificare a resurselor şi de obţinere a bunăstării prin crearea în ţară a unor lanţuri de valoare (value chain). Pentru a profita de forţa de lucru ieftină, investitorii au creat capacităţi de producţie pentru export fără a asigura industria orizontală (care ar fi trebuit sprijinită de stat). Producţia de export a crescut, dar a crescut şi şomajul, milioane de români părăsind ţara în căutarea de locuri de muncă. Este opinia d-lui Florin Pogonaru - preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, exprimată în articolul “Creşterea economiei trebuie să se vadă şi în nivelul de trai al românilor….” Ziarul Financiar, 20 noiembrie 2014). Industria de automobile este o excepţie notabilă, dar multe alte industrii au dispărut ori s-au atrofiat (s-au preferat achiziţii publice din import). Pe de altă parte, aportul cercetării la industria cu “mare valoare adăugată” este nesemnificativ. Din nou statul ar trebui să sprijine prin investiţii şi ajutor de stat, facilităţi fiscale (astfel de facilităţi există în cazul firmelor de software, dar şi aici, în puţine cazuri, valoarea adăugată rămâne în ţară).
Un efort colectiv care ar fi trebuit continuat
Efortul considerabil făcut pentru elaborarea strategiei în 2013 (în special în cadrul panel-urilor pe domenii) ar trebui să furnizeze numeroase date în legătură cu modul în care participanţii (inclusiv firme) au conturat aceste “lanţuri de valoare adăugată” (acest aspect este vital pentru “specializarea inteligentă”). Analiza unor subdomenii nu s-a oprit cumva la nivelul firmelor care importă aparatură şi echipamente? O privire sumară asupra descrierii priorităţilor cercetării, aşa cum apar în SNCDI lasă impresia că România va fi ancorată în numeroase problematici (de mediu, energie, eco-economie etc.) dar nu este clar ce anume se va face cu aportul cercetării româneşti şi în ce măsură se va apela la importul de tehnologii, echipamente. Nu este exlus ca soluţiile preconizate pentru probleme ambiţioase (de pildă realizarea “oraşului inteligent”) să fie comandate unor firme străine (ca de pildă ”securizarea graniţelor” prin contractul EADS). O dezbatere publică a rezultatelor proiectului de “strategie” ar fi dat probabil răspunsuri la întrebările de acest gen, cu atât mai mult cu cât nu este cunoscut grupul de specialişti (reprezentanţi ai principalilor actori CDI, dar şi ai mediului de afaceri) care să îşi fi asumat sinteza finală. A trecut practic un an de la publicarea primei forme a Strategiei, până la oficializarea acesteia prin HG, dar dezbaterea publică care ar fi putut continua cu definitivarea PNCDI şi POC-CDI a lipsit. Sistemul CDI trebuia să interacţioneze cu cel public la nivelul Consiliului Naţional guvernamental (CNPSTI) şi cu cel privat (mediul de afaceri) în explorarea şi implementarea principiilor introduse de Strategie. Se va face acest lucru măcar în stadiul final de aprobare al PNCDI 3?
Cooperarea europeană?
Este de la sine înţeles că România nu îşi poate dezvolta prin cercetare proprie toată tehnologia de care are nevoie pentru a-şi asigura o economie competitivă. Tocmai de aceea este important rolul specializării şi al cooperării, în primul rând în cadrul UE. Acesta este şi sensul “specializării inteligente”, finanţate prin politica de coeziune. Desigur, SNCDI susţine cooperarea europeană, dar aceasta este la nivelul cofinanţării pentru participarea la “Orizont 2020” şi la unele programe gen ERA-NET, Joint Undertaking (exemplu ECSEL) sau FLAG-ERA (exemplu Graphene). Specializarea inteligentă îşi propune însă mutaţii industriale, cu competenţe şi ţinte clare pe lanţul valoric, incluzând parteneri regionali, dar şi parteneri din alte părţi ale Europei, dacă prezenţa lor este necesară pe lanţul valoric. Aspectele acestea sunt binecunoscute de către UEFISCDI (a se vedea “entrepreneurial discovery” în Market Watch, noiembrie-decembrie 2014, pp. 26-28), dar implementarea conceptelor necesită implicarea unor actori din afara sistemului CDI public.
Tags: Cercetare, Dan Dascalu, strategie nationala
Parerea ta conteaza: 
Asemanator
Tranziția verde, posibilă prin echilibrul între cercetarea academică și inginerească- Fațetele multiple ale Inteligenței Artificiale
- IMNR, pe drumul creării unui grup de excelență în domeniul aliajelor cu entropie înaltă
- ICECHIM București – 20 de ani de istorie modernă
- Un plan, un plan, regatul meu pentru un plan!
- IFA 2024: retrospectivă și perspectivă
Alte articole scrise de Acad. Dan Dascalu
