.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Contractele industriale ca fundament al transferului tehnologic
Principiul 3: fără invenții secrete
Toate contractele trebuie să excludă explicit posibilitatea secretizării rezultatelor inventive ale instituției, sau a confidențialității acestora pe termen mai lung de 6 luni. Acest principiu face deci apel la Principiul 2 și stabilește că a doua categorie de rezultate, cele inventive, nu pot rămâne secrete. După cel mult 6 luni de la obținerea unui rezultat inventiv, acesta trebuie să poată fi ori publicat, ori brevetat, în ambele cazuri acesta putând deveni accesibil publicului (explicații și detalii mai jos și în articolul următor). Nepublicarea rezultatelor cu grad mare de noutate este foarte dăunătoare progresului în carieră al cercetătorilor, prestigiului instituției, precum și capacității lor de a atrage fonduri de cercetare prin competiții publice. Trebuie stabilit cât se poate de clar din start, înaintea oricărei colaborări cu o firmă, și de preferință afișat explicit pe pagina „For Companies” de pe site-ul oricărei instituții de cercetare, că publicarea oricărui rezultat științific inventiv al instituției este negociabilă doar privind „când” și „cum”, NU și „dacă”, iar întârzierile nu pot depăși 6 luni. În general soluția ideală este de a depune o cerere provizorie de brevet de tip PCT sau USPTO (ieftină și rapidă), care permite publicarea imediată, și care dă timp de gândire 12 luni (în total 18) companiei pentru a decide cum să procedeze. Este important de subliniat că încălcarea Principiului 3 încalcă automat și Principiul 2 și putem spune că o instituție își taie astfel creanga de sub picioare, pe termen mediu și lung, deoarece își subminează vizibilitatea, prestigiul, și, implicit, capacitatea de a atrage fonduri publice prin competiție.
Modele de contracte
Există 5 categorii de documente folosite în relațiile cu industria: acorduri de confidențialitate, contracte de servicii, contracte de cercetare, contracte cadru, și acorduri de consorțiu. Pentru a ilustra principiile de mai sus este suficient să privim contractele de servicii și contractele de cercetare. Diferența majoră dintre ele este dată de Principiul 2, de mai sus.
Contractul de servicii
Un contract de servicii pornește de la premisa că activitatea nu va produce rezultate inventive. Activitățile și livrabilele sunt prevăzute foarte clar, iar drepturile asupra acestora sunt transferate în totalitate companiei, cu obligația de confidențialitate pe termen nelimitat din partea instituției. Contractul precizează însă că orice rezultate dincolo de livrabilele solicitate explicit și expres prin contract, precum și orice metode, procese, instrumente, know-how sau alte mijloace folosite la realizarea livrabilelor, rămân în totalitate în proprietatea instituției. În cazul în care idei inventive apar pe parcursul activității, acestea rămân ale instituției.
Contractul de cercetare
Un contract de cercetare, însă, presupune o activitate din care ar putea să rezulte o invenție (chiar dacă nu există, evident, nicio garanție în acest sens). În acest caz, situația este mai complicată pentru că trebuie să se stabilească în ce condiții o invenție va fi transferată către companie, dacă va apărea. Primul pas (Principiul 2) este de a stabili că dreptul asupra unei invenții brevetabile este un element distinct și suplimentar față de rezultatele de rutină ale activității în sine, care este acoperită de prețul contractului. Acest pas stă la baza întregii construcții ulterioare.
Apoi se poate prevedea că dreptul asupra invenției se transferă automat companiei, cu condiția ca aceasta să depună o cerere de brevet. Deci, dacă compania nu depune o cerere de brevet, invenția rămâne a universității – ceea ce aplică Principiul 3: dacă compania nu o revendică, instituția o poate breveta sau publica, după bunul plac, și deci invenția nu poate rămâne secretă. Dar implementarea Principiului 3 nu este completă, deoarece compania poate declara interesul de a breveta, dar poate tergiversa la nesfârșit depunerea unei cereri de brevet, păstrând, de facto, secretul, pe termen nelimitat. Pentru a evita acest scenariu, trebuie impusă o condiție suplimentară: cererea de brevet trebuie depusă de companie într-un anumit termen (e.g. 6 luni) de la comunicarea inițială a instituției. În acest fel, compania, dacă este interesată, trebuie să depună o cerere de brevet în maxim 6 luni. Din acea zi, instituția poate deci să publice rezultatul, fără pericolul anulării priorității brevetului.
Și astfel, aplicând cele 3 principii, se poate „împăca și capra, și varza”. Compania se vede proprietara exclusivă asupra invenției (deși e obligată să renunțe la zona gri a secretului industrial). Cercetătorul obține publicația științifică de prestigiu internațional (cu 6 luni întârziere). Costurile de brevetare sunt preluate de companie. Instituția obține venituri suplimentare. Toți cei implicați trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.
Rămâne un singur aspect de clarificat: prețul. Există mai multe variante pentru stabilirea acestuia. La o extremitate a spectrului, se poate prevedea o sumă fixă (de tip bonus) în contractul inițial. O altă variantă sunt redevențele procentuale din vânzări (sub 5% de obicei). Această variantă pare avantajoasă pentru instituție, dar să nu uităm că ea depinde de succesul produsului. Dacă produsul nu ajunge pe piață, redevențele sunt zero. Așadar, în condiții de incertitudine mare în piață sau în procesul tehnologic, o sumă fixă sau o sumă fixă anuală, pe perioada de valabilitate a brevetului, poate fi preferabilă. O altă variantă este de a prevedea doar principiul unei remunerații, urmând a negocia sumele exacte a posteriori, după apariția invenției. Dar acestea sunt reglaje mai fine, care pot constitui subiectul unui articol separat.
Serviciile Research for Industry
Managementul transferului tehnologic este o activitate de translator, pentru că presupune fluență în două limbi complet diferite: cea a industriei și cea a cercetării. Cu alte cuvinte, managerul de transfer tehnologic trebuie să fie credibil pentru ambii interlocutori, adică să fie și cercetător și antreprenor. Cercetători cu experiență nu vorbesc limba industriei, iar persoane recrutate din industrie nu sunt luate în serios de cercetători. Caracterul mixt al experienței necesare pe acest tip de poziție este foarte greu de găsit, nu doar în România, ci oriunde, și cu atât mai greu de atras și reținut pe un post administrativ într-o instituție publică de cercetare.
De aceea, Research for Industry propune un model distribuit, în care o singură echipă de transfer tehnologic servește mai multe instituții de cercetare. Astfel, mai multe instituții pot beneficia de servicii la standarde internaționale, cu costuri minime și flexibilitate maximă, în funcție de necesități. Obiectivul Research for Industry nu este de a înlocui birourile din fiecare instituție, ci de a oferi o punte, sprijinind instituțiile și formând viitorii manageri de transfer tehnologic din interiorul acestora, pentru anii ce vin.
Arta negocierii
Arta negocierii va reveni și în articolele următoare, în alte contexte (brevete și start-up-uri), dar negocierea contractelor industriale, căutarea continuă a echilibrului între interese divergente, este punctul de plecare, baza pe care se construiesc toate celelalte. Research for Industry este resursa la care instituțiile de cercetare românești pot apela oricând pentru a începe să construiască această fundație indispensabilă, pe termen lung, pentru un ecosistem de inovare eficient.
Parerea ta conteaza: 
Antreprenoriat în mediul universitar
