.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Televiziunea din Romānia la răscruce
Cele mai multe interese colaterale se intersectează cu zona politică şi cu obţinerea şi menţinerea unei influenţe în aceste zone – asta explică, printre altele numărul foarte mare de posturi cu profil de ştiri. Exista însă şi cel puţin un caz în care posturile TV proprii sunt folosite pentru crearea unei individualităţi şi atragerea/menţinerea clienţilor cărora le sunt oferite pachete de servicii. În acest ultim caz, posturile TV sunt subvenţionate încrucişat de la veniturile realizate din vânzarea celorlalte servicii. V-aţi dat seama, în acest din urmă caz, că este vorba de RCS & RDS, liderul pieței de retransmisie TV și al pieței de acces la internet la puncte fixe. RCS & RDS are, ca de obicei, un model de afaceri atipic și aparent îndrăzneţ. Mai nou, RCS & RDS şi-a extins pariul cu domeniul şi către posturile radio, prin achiziţionarea Pro FM, un brand de tradiţie, dar aflat în dizgraţia conducerii actuale a trustului Pro din România, axată pe tăieri de costuri şi eficientizare. Achiziţia posturilor Pro FM s-a făcut, probabil, la un preţ destul de scăzut, dar susţinerea lor în continuare este un lest serios pentru „corabia” RCS & RDS, încărcată deja cu obligaţii asumate în multe zone, inclusiv un alt pariu nou, cel pe piaţa de furnizare de energie electrică. RCS & RDS ar merita, probabil, un material separat, având în vedere complexitatea activităţilor desfăşurate de acest conglomerat dar voi face acest lucru cu altă ocazie.
Dincolo de modelul unic al RCS & RDS, piaţa televiziunilor se confruntă cu câteva mări probleme:
1. Scăderea accentuată volumelor de publicitate, cauzata atât de criză economică, cât şi de emergenţă şi afirmarea tot mai mare a mediilor de promovare on-line.
Acest fenomen este comun majorității statelor lumii, dar are un impact deosebit în România, având în vedere numărul mare de posturi TV între care se împarte ”plăcinta” publicităţii. Încercările de rezolvare ale acestei probleme, prin instrumente legislative care intervin brutal în relaţii pur private, între televiziuni şi clienţii care generează publicitate (OUG 25/2013) nu au făcut decât să înrăutăţească situaţia. Există cu siguranţă în rândul radiodifuzorilor o desprindere de realitatea din prezent, în care televiziunile nu mai sunt singurul canal de comunicare directă cu consumatorii şi nici măcar cel mai important canal de comunicare pentru segmente întregi de populaţie.
2. Concurența venită din partea mediului on-line și a formatelor de tip Video-on-Demand (VOD) și neadaptarea televiziunilor la tehnologia şi comportamentul actual al consumatorilor.
Televiziunile din România sunt, în marea lor majoritate, blocate în modelul de afaceri de la începutul anilor 1990: pachete de programe de calităţi foarte diferite (un fenomen marcant chiar la liderii pieţei), care nu oferă consumatorilor posibilitatea de a alege doar ceea ce doresc să vadă. Implementarea programelor HD este în urma multor țări europene și nu a mai avansat deloc în ultimii ani, din motive care țin atât de necesarul de investiții, cât și de dependența excesivă de rețelele de cablu și de posibilitățile tehnice oferite de acestea. Nu în ultimul rând, televiziunile nu au reușit decât în foarte puține cazuri să asigure receptarea lor pe orice platformă (TV Anywhere), ci au rămas în marea majoritate dependente de punctele fixe de distribuție a programelor lor, așa cum sunt clasicele televizoare. Problema este însă că în fața acestor aparate este din ce în ce mai puțină lume, din ce în ce mai puțin timp.
3. Dependența accentuată de infrastructuri de distribuție către consumatori pe care televiziunile nu le controlează și lipsa unor alternative numeroase la acestea.
Se știe că România este o țară foarte ”cablată”, dar această realitate, rod al anilor 1990 este mai degrabă o vulnerabilitate a posturilor TV. Având în vedere şi incapacitatea de a se adresa consumatorilor de pe orice platformă (televizor, computer, tableta, telefon mobil etc), actuala stare de lucruri face posturile TV captive ale rețelelor de cablu. La rândul lor rețelele de cablu arată un peisaj complet schimbat decât cel al anilor 1990: în loc de mii de rețele mici locale, cu care televiziunile negociau cel mai adesea de pe o poziție superioară, acum au de-a face cu 3 mari companii de cablu și din ce în ce mai puțini cabliști mici. Companiile de cablu au, în aceste condiții, o poziție de negociere net superioară și, ca o dovadă a inteligenței lor de piață și a faptului că au sesizat corect tendințele în comunicare și retransmisie, sunt și stăpânele rețelelor de acces la internet și au și propriile posturi TV. Prevederi construite în perioada de pionierat, de genul obligației de ”must-carry” din art.82 al Legii audiovizualului nu mai sunt utile, și deși oferă o aparentă protecție, nu mai sunt utile, în condițiile în care opresc radiodifuzorii să negocieze contracte comerciale cu cabliștii. În plus, obligația must-carry este absurd de extinsă și nu permite selecția ”naturală” între posturile de succes și cele anodine, astfel că ”plăcinta” publicității continuă să se împartă între același număr foarte mare de posturi TV.
În condițiile în care câțiva coloși din industria de cablu controlează atât retransmisia către clasicele televizoare, cât și infrastructura de acces la mare parte a accesului pe dispozitive mobile, singura alternativă pentru posturile TV era emisia digitală terestră.
Cu câteva luni înainte de data limită la care aceasta ar trebui lansată, emisia digitală terestră este însă un fiasco, în sensul că vom ajunge la data de 17 iunie 2015 fără a avea infrastructura necesară pentru a lansa acest canal alternativ. Emisia digitală terestră presupune și un model de afaceri distinct de cel folosit de televiziunile noastre, ”blocate în proiect”, ceea ce explică faptul că acestea nu văd emisia terestră ca pe o alternativă și nu s-au agitat pentru a determina pornirea acesteia.
Despre ce este vorba?
La 17 iunie 2015 România este obligată de o convenție internațională, la care a aderat prin lege, încă din 2009, să oprească emisia analogică a televiziunii pe unde radio, fără a avea nimic cu care să înlocuiască aceasă emisie. În cele ce urmează voi arăta, succint, cum s-a ajuns la situația absurdă din prezent.
În 2006, în cadrul Regional Radiocommunications Conference, organizată de către Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, s-a decis tranziția de la emisia analogică terestră la cea digitală terestră a programelor de televiziune, iar țările din Europa, Africa, Orientul Mijlociu, precum și Iranul au semnat Acordul Geneva (planul RRC-06) prin care a fost adoptat un nou plan de frecvențe pentru toate statele semnatare, plan care l-a înlocuit pe cel de transmisie în sistem analogic.
Planul adoptat atunci stabilește utilizarea benzilor de transmisie VHF 174 – 230 MHz și benzilor UHF 470 – 862 MHz pentru televiziunea digitală. Aceste benzi sunt în prezent alocate în România pentru servicii de transmisie a programelor TV terestre în format analogic și pentru aplicații speciale (benzile 790 – 862 MHz).
Decizia de a înlocui transmisia analogică terestră cu cea digitală terestră și nu cu altă tehnologie s-a luat pentru că, dintre cele trei medii de transmisie (terestru, cablu și satelit), doar transmisia terestră și cea prin satelit sunt potrivite pentru a oferi acces tuturor locuitorilor unei țări la servicii de televiziune, conectarea cu cablu a zonelor rurale izolate presupunând costuri mari. De asemenea, s-a ținut cont și de faptul că transmiterea programelor publice naționale, cât și a celor regionale de interes general, trebuie să fie gratuită. Televiziunea digitală terestră este singura soluție care poate îndeplini ambele cerințe, tehnicile de compresie utilizate permițând folosirea eficientă a spectrului radio în condițiile în care calitatea transmisiei se păstrează sau chiar crește semnificativ. Nu în ultimul rând, formatul digital permite inclusiv vizionarea programelor VOD.
În Europa, tranziția la televiziunea digitală terestră a început, în unele cazuri, încă înainte de Convenția de la Geneva din 2006, iar procesul a fost finalizat la termenele asumate. De exemplu, Marea Britanie a început tranziția încă din 1998 și a ajuns la final în noiembrie 2012. Finlanda a început tranziția în 2001 și a finalizat procesul după doar 6 ani, în 2007. Până și Ucraina, o țară aflată în mari frământări și în război civil a încheiat tranziția în 2014, după 4 ani de tranziție.
România a ratificat Acordul de la Geneva 2006 prin Legea nr. 378/2009, iar conform planului de radiodifuziune digitală, este posibilă funcționarea a 6 rețele naționale de televiziune digitală (DVB-T) și a 2 rețele naționale de radio digital terestru (T-DAB).
Parerea ta conteaza: 
