Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Aurora Liiceanu: “Tehnologia comunicării a revoluţionat cercetarea în ştiinţele psiho-sociale”

28 Septembrie 2015




Schimbările politico-sociale şi salturile în tehnologia informaţiei antrenează modificări de ordin psihologic greu de anticipat. În timp ce anumiţi prezicători anunţă o revoluţie în domeniul psihoterapiei, cu şcoli întregi care ar putea dispărea sau care vor fi împinse către nişă, alţii mizează pe continuitate, amintind că există programe, inclusiv o programare genetică, în cadrul căreia libertatea individului rămâne destul de restrânsă. "Umanitatea este supusă unor mutaţii psihologice teribile, iar unul dintre imperativele absolute ale prezentului este încheierea erei binarităţii, era bivalenţei alb-negru, care se dizolvă într-o zonă guvernată de tonuri de gri. Frontierele clasice, exprimate lingvistic prin antonime, s-au diluat, antrenând în acest proces şi conceptele generale, care au devenit fluide. Psihologii se întreabă către ce lume ne îndreptăm", spune Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.





Începând din anii ‘90, o dată cu strălucitoarea carieră a conceptului de corectitudine politică, contemporaneitatea redefinineşte prin particularizări, reevaluând noţiuni fundamentale, de la genuri, până la relaţiile de familie, de la ideea de maternitate şi determinările sale cronologice, până la condiţia femeilor sau trăsăturile fizice ale unui individ. O provocare pentru psihologie, având în vedere că oamenii au nevoie de concepte generale, pentru a-şi proteja structura conceptuală pe baza căreia se pot recunoaşte în fiecare dimineaţă în oglindă. Fascinată de determinarile sociale ale individului, o direcţie de semn contrar psihanalizei, Aurora Liiceanu este unul dintre intelectualii români care au înţeles provocările în ştiinţele psiho-sociologice de după 1990, gestionând cu abilitate acest barometru în vârtejul mentalităţilor aflate, pe atunci, la mijlocul drumului dintre dorinţa de schimbare şi tendinţele conservatoare. Certitudinile par mai puţine acum, după ani de cercetare într-un domeniu care, cel puţin la nivelul perceptiei comune, continuă să fie considerat un tărâm al subiectivităţii şi al interpretabilului, al “micuţismelor” – aşa cum îl definea, odinioară, Constantin Noica. Un domeniu în care adevărurile au devenit ele însele bipolare şi căruia efortul de a căuta definiţii specifice îi aduce, de fapt, mai multe întrebări decât răspunsuri.

Cât de mult a ajutat cercetarea la consolidarea psihologiei ca ştiinţă la nivel internaţional ? Şi ce aţi putea spune despre cercetarea romanească în domeniul psihiologiei, în condiţiile în care învăţămantul de profil a fost interzis în perioada comunistă (1977-1989), iar institutul de psihologie al academiei desfiinţat? Care sunt consecinţele acestei fracturi?

Aurora Liiceanu: Cercetarea nu numai că a dezvoltat domeniul psihologiei, dar i-a şi modelat identitatea, apropiind-o, în tehnici şi concepte, de alte domenii. Eligibilă în această categorie era, desigur, sociologia, în măsura în care psihologii şi sociologii sunt ca inginerii şi arhitecţii: păstrează între ei tensiuni şi conflicte minore, pentru a se sprijini reciproc în drumuri importante. Evoc, în seria studiilor specifice, munca de cercetare a unui mare psiholog român, Vasile Pavelcu, care a detaliat în una dintre cărţile sale, "Drama Psihologiei ", răspunsul la întrebarea dvs, subliniind faptul că psihologia este una dintre ştiinţele al cărei destin nu a fost deloc simplu şi linear, ci mult mai frământat şi dramatic decât al altor ştiinţe. Mă mir cum de s-a publicat o asemenea carte în 1965! Cunosc munca de cercetare a profesorului Pavelcu printre altele şi pentru că l-am avut în comisia de doctorat. Acest studiu este important şi pentru faptul că lansează concepte valoroase, pe care, la rândul meu, mă străduiesc să le promovez, ce-i drept în grupuri restrânse. Unul dintre acestea, care ilustrează, de altfel, şi tendinţa de fuziune între domenii, este acela de socioză. Când ne referim la un individ, spunem că are o psihoză. Când vorbim de un grup, aceasta devine o psihoză colectivă, însă acest concept şi-a epuizat resursele, spune profesorul Pavelcu, sugerând că această realitate ar trebui să se numească socioză. Deşi am fost mereu interesată de determinările sociale ale individiului, personal mă sperii când trebuie să fac generalizări. Generalizările sunt absolut necesare pentru a simplifica lumea, chiar dacă pentru acest tip de simplificare trebuie să sacrifici întotdeauna câte ceva. Sunt de acord, faci acest sacrificiu, astfel încât lumea să devină mai uşor de înţeles. Lumea este extrem de eterogenă. Poţi tăia în felii un grup mare, ca pe legume, folosind diferite variabile. Pe de altă parte, atunci când fac eu însămi generalizări, imediat simt spaimă. Dacă mă întreabă pe cât e sondajul, care este deviaţia... ? Pentru psihologi rămâne spaima generalizării, o spaimă care coboară în istoricul profesiei. Şi poate tocmai de aceea psihologul preferă grupurile mici. Hermann Ebbinghaus, de pildă, şi-a formulat teoria privind memoria imediată şi memoria de lungă durată (care este a noastră, a psihologiei), folosind doar opt subiecţi în studiu. Dar, până la urmă, poţi reconstrui o întreagă lume pornind de la o singură biografie. Analizând un singur om, care a avut tot felul de ramificaţii, de relaţii - şi aici am putea vorbi de un alt parteneriat între ştiinţe, de data aceasta cu istoria socială. Tot sub cupola întrebării dvs, trebuie să evoc cercetările în alte domenii care au facilitat apariţia unor metode noi de investigare - o contribuţie semnificativă la dezvoltarea cercetării în psihologie. Două sunt lucrurile care m-au şocat şi încă meditez asupra lor: apariţia înregistrărilor video şi aportul mediului online. Apariţia înregistrărilor video a dus la eliminarea experimentatorului în cercetările din zona psihologiei sociale. Când experimentatorul era de faţă, acesta devenea un factor perturbator, care influenţa situaţia sub observaţie. O dată cu apariţia înregistrărilor video, observaţiile s-au apropiat tot mai mult de natural, de realitate. Cum altfel ai fi putut să observi, ca să ne menţinem în zona exemplelor simple, faptul că într-o adunare de femei şi bărbaţi, profesională sau informală, femeile vorbesc privind către bărbaţi? Bărbaţii care vorbesc se uită, de asemenea, tot la bărbaţi. Concluzionăm în urma unui astfel de studiu că există încă dependenţa de autoritatea masculină, calculată istoric în forţa bărbatului faţă de femeie. Al doilea lucru: pentru chestionare nu mai este necesar să baţi drumuri şi să mergi din casă în casă şi să discuţi cu oamenii. Procedura s-a simplificat serios o dată cu boom-ul informatic, acum chestionarul este pus online şi răspunde cine vrea. Am văzut, deci, studii făcute pe 46 de ţări, cu 42 de mii de subiecţi. Cât ar costa un asemenea demers dacă ar fi făcut cu metodele vechi? Este momentul în care cercetarea a ieşit din laborator, pentru a intra în viaţă. Tehnologia comunicării a revoluţionat cercetarea în ştiinţele psiho-sociale. Sigur că, în anumite cazuri, vechile metode îşi dovedesc încă eficacitatea şi mă refer acum la cercetările de teren, care implică un anumit tip de implicare în comunitate, într-o gradaţie variabilă. Culminând cu situaţii de imersie, cum a făcut Erving Goffman, care a mers incognito într-un spital de psihiatrie, dându-se drept unul dintre pacienţi şi apoi observând ceea ce se petrecea acolo, material pe care ulterior l-a adunat într-o carte, “Azilul". Cercetarea în psihologie nu are neapărat nevoie de o componentă cantitativă. Îmi aduc aminte că ni se spunea, atunci când eram îndoctrinaţi, că trebuie să investigăm 30 de subiecţi, iar din aceştia 30, putem să generalizăm, să abstractizăm, să conturăm nişte tendinţe. Noi nu suntem sociologi să gestionăm grupuri mari, cohorte. Dar ne aliniem într-o oarecare măsură celorlalte metode şi găsesc că este interesantă această schimbare în domeniul nostru.

Sunteţi cercetător într-un domeniu care, cel puţin la nivelul perceptiei comune, continuă să fie considerat un tărâm al subiectivităţii şi al interpretabilului, al “micuţismelor” – aşa cum il numea, odinioară, Noica. Deşi psihologia a căpătat, în timp, fundament obiectiv, contemporaneitatea îi aduce încă o dată prejudicii, asociind-o, în percepţia comună, cu curente comerciale de diverse tipuri sau cu credinţe contemporane, cu care pe alocuri fuzionează dând naştere diverselor forme hibride confuze...

Aurora Liiceanu: Psihologia este una dintre cele două categorii profesionale la care, cel puţin aparent, are acces oricine. A doua este filosofia. Orice om face pe filosoful şi pe psihologul de-a lungul vieţii, şi este normal să fie aşa, atâta vreme cât are de-a face cu oameni. Rareori face pe chimistul sau pe inginerul. Chiar şi în condiţiile acestei aparente accesibilităţi, sau mai ales din cauza acesteia, rămâne mult mai periculos să mergi la psiholog decât la un nutriţionist. Până la urmă, ce rău poate să-ţi facă nutriţionistul? Pe când psihologul, în cazul în care nu este competent în domeniul său, poate să te destabilizeze. În Statele Unite există o întreagă categorie de psihologi şarlatani, cu cabinete promovate insistent prin reclamă, un fel de breaslă paralelă la care pur şi simplu ştii că nu trebuie să te duci. Faptul că în România nu sunt foarte mulţi psihologi autorizaţi este lăudabil, având în vedere consecinţele dezastruoase pe care le-ar putea avea anumite proceduri neinspirate. Să spunem că nici nu punem în discuţie aici dubiile pe care le poţi avea cu privire la competenţa psihologului, şi atunci rămân celelalte variabile care influenţează percepţiile asupra acestei profesii, pornind de la faptul că oricând pot apărea mici vicii de procedură în cadrul procesului terapeutic. Un mic exemplu: ce faci atunci când îţi vorbeşte cineva despre frământările sale? Te implici în ceea ce ţi se relatează? În acest caz cine psihanalizează pe cine? Sau rămâi distant, nu interferezi deloc în problemele celuilalt, respectând cu detaşare un alt model de gândire? Opţinuile şi deciziile nu sunt asemenătoare de la un individ la altul. Eu însămi ascult uneori ceea ce au oamenii să-mi spună şi mă gândesc adesea că în absolut niciun caz nu aş lua astfel de decizii. Într-un proces terapeutic, însă, trebuie să fii capabil să te delimitezi de propria logică. Oarecum simplist spus, misiunea ta este doar să arunci castana în curtea celuilalt şi apoi va trebui să decidă el ce face cu ea. Decizia este a lui în totalitate şi nu trebuie influenţat în niciun fel. Să nu uităm un principiu de bază: eu semăn cu dvs, semăn şi cu dvs, semăn cu oricine. În acelaşi timp, fiecare dintre noi este unicat. Aceasta este adevărata dramă a psihologiei şi tot de aceea a dispărut termenul de psihologie generală. Pentru că nu există psihologie generală. Este foarte greu să intri în psihologia unui om, oricare ar fi metodele, abordările şi modele. Sigur, curente există şi se dezvoltă, vorbim despre psihanaliză până ajungem la socio-psihanaliză, vorbim despre inconştientul colectiv... şi totuşi accesul în psihologia unei persoane rămâne o procedură complicată. Dincolo de toate aceste dubii, însă, psihologia rămâne fascinantă, în măsura în care demersul în sine este pasionant, cel puţin pentru cei care au un ego reflexiv, cei care au capacitatea de a se gândi la lume şi la oameni. Poate că este bine să explic puţin această tipologie, folosită de altfel şi în antropologie, potrivit căreia avem trei tipuri de ego: un eu reflexiv, unul interpersonal şi unul social. Eul reflexiv este cel conştient de sine, capabil să gândească cosmosul, Universul, eventual divintatea... ceea ce românilor pare să se lipsească cu desăvârştire. Când vine vorba de eul interpersonal, stăm foarte bine. Ne interesează ce fac vecinii, ce fac rudele, şi asta pare că ne ocupă foarte mult timp şi foarte multe resurse. Tocmai de aceea au avut atâta succes la noi telenovelele, pentru că suntem eminamente interpersonali şi vedem în asemenea filme o mahala foarte bine expusă în care întâlnim iubiri, copii din flori, adulter, drame. Vorbesc în cele din urmă despre eul social, care pentru români este complet atrofiat. Ne lipseşte ideea de comunitate, de raţionalitate a relaţiei, ignorăm faptul că avem interese convergente, care pot fi duse onorabil la final fără să fie neapărat necesar să ne iubim. De ce ar trebui să mă iubesc cu vecinul, atâta vreme cât noi, de fapt, trebuie doar să reparăm împreună poarta? O parte a esenţei noastre este cea emoţională, se pare, aşa că avem nevoie de multă iubire pentru a ne mobiliza în asemenea demersuri. Ideea de cetăţenie, la rândul ei, aproape că lipseşte cu desăvârşire – desigur, cu excepţia unor declaraţii la limita orgoliului şi cu excepţia câtorva lozinci vehiculate în presă.

Până la urmă ecourile îndepărtate ale eu-lui reflexiv sunt de dorit? Îmi amintesc o scena relatată de Ionesco în cartea „Sub semnul întrebării”. După ani de depresie încerca să-i creioneze terapeutului său o scenă apocaliptică: umanitatea se îndreaptă spre un iminent final, sortit de ura oamenilor faţă de oameni. Soluţiile imaginate de-a lungul vremii au făcut o lume oribilă să fie şi mai oribilă. Mentorii zilelor noastre grăbesc, la rândul lor, explozia finală. Sunteţi lucid – pare să-i fi răspuns terapeutul, dar acest tip de luciditate este în sine patologic. Pentru aceasta va trebui să luaţi aceste pastile...

Aurora Liiceanu: Asta îmi aminteşte că în lumea noastră în continuă schimbare au dispărut anumite realităţi, începând cu mentoratul şi până la dorinţa de a da un sens, eventual nobil, în orice caz profund, propriei vieţi. Ionesco a fost o persoană ciudată, care s-a temut prea mult de moarte. De altfel, filosofii sunt cei care s-au temut întotdeauna cel mai mult de bătrâneţe şi de moarte. De la Ionesco, însă, aş trece la o problematică actuală a culturii române: de ce nu apar oameni tineri? De ce rămânem cantonaţi în Ionesco, Cioran, Enescu, Brâncuşi? În Franţa e Finkielkraut, care să zicem că e mai tânăr... Sigur că există în spatele lui un Raymond Aron, sigur că există în spate Sartre, dar valul a mers mai departe. La noi totul pare încremenit. Nu ştiu niciun om în România care să mă fi convins printr-o carieră coerentă şi susţinută, nu aud nicio voce pertinentă distinctă în spaţiul cultural românesc. Sigur că nu mai există spiritele enciclopedice renascentiste, de vreme ce toată lumea se mişcă pe sectoare, pe curente, pe nişe. Tinerii oricum nu mai au chef să se implice, mai ales că există o extraordinară tensiune între generaţii. Între timp pare că au dispărut şi anumite realităţi, printre care şi mentoratul. A dispărut şi dorinţa de a da vieţii o anumită semnificaţie profundă. Asta-mi aminteşte de Yrvin D. Yalom, un autor excepţional, care a scris « Soluţia Schopenhauer”, povestea unui psihoterapeut de succes care, la aflarea veştii că va muri, este încercat de nenumărate întrebări esenţiale: am trăit cum trebuie? A avut sens ce am făcut? Ce laşi, până la urmă, după tine? – aceasta este întrebarea. Eşti ca o pietricică aruncată în lac şi laşi în urmă vălurele, şi vălurele, şi vălurele. Aşa numitul fenomen « rippling », respectiv mijloacele prin care un om îl influenteaza pe altul. Acestea fac parte din ecologia ideilor în relaţia lor şi parte dintr-un sistem ecologic mai larg, mai complex în care această relatie există, este inclusă. Mulţi s-ar putea gândi că în urma lor va rămâne averea agonisită, dar este aberant să te bazezi pe material, de vreme ce vin inundaţii, vin comuniştii, pleacă comuniştii, vin refugiaţii... Probabil că ar fi potrivit să mizezi pe o moştenire la nivel mental. A început să se simtă un curent de abandon al materialului, pe măsură oamenii care s-au îmbogăţit au alte nevoi acum, nevoi de recunoaştere, de validare. Probabil este motivul principal pentru care nu emigrează, deoarece ar trebui să-şi asume un anonimat, în timp ce aici ar avea impresia de elită. Se pare că pur şi simplu nu ne place anonimatul. Fiecare doreşte să fie cineva, să aibă o oglindă care să-i dea această satisfacţie. Aceşti oameni vin la matcă pentru a-şi legitima statutul îndoielnic, se uită în jur pentru a constata că alţii sunt mai săraci, că alţii sunt mai slabi sau mai nefericiţi decât ei. Pentru a lăsa o moştenire mentală, însă, este necesar alt tip de antrenament. De-a lungul vieţii, avem două surse care ne formează. Una o reprezintă oamenii, dacă ai norocul să întâlneşti oameni care să nu te alieneze. Şi a doua sunt cărţile, care sunt tot oameni, care, însă, nu mai sunt vii. Spunea cineva că e bine să ai prieteni scriitori care nu mai trăiesc (râde). Sigur, lucrurile se pot schimba oricând, de fapt, în cursul vieţii unui om. Un bun prieten, expert în psiho-social, vorbea de amanuntul social care schimbă cursul lucrurilor, destinul. Iar eu, din perspectiva micuţismelor de care mă acuza Noica, am spus că şi destinele individuale, destinele mici, au, la rândul lor, momente de răscruce, sunt marcate de amănunte biografice care le schimbă traiectoria. Intri la inchisoare, se întâmplă drame... Dar aceste amănunte nici nu trebuie să fie neapărat drame, am spune, evocând povestea unui american care, la vârsta de 16 ani, a citit un autor japonez care i-a marcat viaţa, apoi a devenit obsedat, şi-a cumpărat casă la Tokyo şi a devenit o mare somitate în cultura japoneză.

Unde a ajuns cercetarea în ceea ce priveşte problematica complexă a conştiinţei? Sunt foarte multe teorii şi interpretari, de la behaviorism la psihologia transpersonală, dar nu s-a ajuns la o teorie generală. Ce spun ultimele studii legate de psihologia constiinţei?

Aurora Liiceanu: Nu poate exista o teorie unificatoare, de vreme ce există foarte multe lucruri care ne pun pe gânduri. În budism există peste 150 de cuvinte pentru diferite gradaţii de stări de conştiinţă. Un număr impresionant, în măsura în care cuvintele desemnează întotdeauna realităţi, lucruri conştientizate. În aceeaşi categorie, noi avem trei termeni: conştient, inconştient şi subconştient. Teoriile unificatoare se împiedică, deci, în primul rând, de faptul că avem prea puţine stări în registrul conştiinţei pe care psihologia să fi reuşit să le autonomizeze până în momentul de faţă. Voi da un exemplu, de data asta pornind de la o tentativă de a formula definiţia inteligenţei. La un congres dedicat acestei teme, unul dintre participanţi a ridicat o obiecţie, anume că, de vreme ce nu putem defini cu exactitate nici măcar conceptul de definiţie, cum am putea să ne obosim să definim inteligenţa? Prin urmare, auditoriul s-a văzut nevoit să se mulţumească cu o definiţie operaţională, potrivit căreia inteligenţa ca simplă capacitate de adaptare. Câştigă partea biologică. Până la urmă, inteligenţa este supravieţuire, adaptare la mediu. Nu este cultură cu C mare, nu este cumul de informaţie. În această teribilă căutare a definiţiilor specifice, însuşi conceptul de psihologie generală a dispărut. Acum vorbim despre psihologii. Şi le putem judeca inclusiv intercultural. Psihologiile românilor nu sunt aceleaşi cu psihologiile africanilor. Se vorbeşte mai nou de americanizarea psihiatrică. În Hong Kong, paranoia nu are acelaşi înţeles cu paranoia din Urziceni. Se merge pe o nuanţare extraordinară, interesantă, fascinantă, dar periculoasă totodată. Pentru că nu mai putem miza pe teorii universale. În încercarea de a avea un anumit aport la teoria conştiinţei, unii specialişti sunt mai degrabă ataşaţi dimensiunii sociale, în timp ce alţii preferă să ia în considerare dimensiunea biologică. Personal cred că aici câştigă foarte mult partea biologică, neglijată, de altfel, sistematic. Auzim tot mai des cum fiecare organizaţie luptă pentru eradicarea xenofobiei, de pildă. Antropologii, care sunt ceva mai sensibili la explicaţiile care ţin de partea biologică, arată că xenofobia este de înţeles şi foarte simplu explicabilă. În anumite condiţii, străinul chiar este o ameninţare la adresa unui grup. Că lucrăm pentru consolidarea anumitor politici care să facă amiabilă relaţia dintre străini şi comunitate, aceasta este altă poveste. Însă oamenii, în fundamentele lor biologice, au o dimensiune cu potenţial xenofob. Pentru că tot ce este străin, nefamiliar, aşa cum a spus Serge Moscovici, atrage şi sperie totodată. E o trăire bipolară. Iar în acest caz, fireşte că proporţiile între străini şi ne-străini crează anumite tensiuni într-o societate. Dar tot Serge Moscovici lansa, încă din ’57, termenul de minoritate activă. O minoritate poate să întoarcă majoritatea pe dos. Şi are şi un capitol special, în care defineşte minoritatea de 1. Un singur om care poate întoarce lumea pe dos. Două puncte: Soljeniţîn. Vedeţi cât de complicate pot fi aceste legături? Câteodată numărul este determinant, în timp ce alteori, un individ poate face o teribilă contagiune socială pentru o idee, sădind seminţe care fermentează în subteran pentru a exploda mai târziu la suprafaţă. Vorbind despre lumea ideilor, menţionez un autor foarte interesant, Gregory Bateson, care în cartea sa “Steps to an Ecology of Mind", arată că universul ideilor are propiile logici, istoricităţi, timpi. Exită nenumărate experimente care ar putea revoluţiona felul în care înţelegem mecanismele pe care le punem în discuţie. Am găsit un articol despre o Universitate din America, în care pur şi simplu se învaţă un număr fix de o sută de cărţi. Aceste cărţi sunt foarte bine alese, deşi acest lot de o sută este împrospătat în permanenţă. Unii autori cad şi sunt înlocuiţi de alţii, mai actuali sau mai pertinenţi. Să zicem că acum l-ar putea lua în seamă pe Umberto Eco în detrimental altuia. Este ca şi cum am decide acum să-l scoatem pe Alecsandri din istoria literaturii şi am scormoni să găsim altul mai necesar din punctual de vedere al semnificaţiei. Oricum, în sistemul la care mă refeream nu existau note, iar studenţii veneau la îndrumătorii lor cu întrebări cu grad aparent mare de generalitate, de genul: nu mi-e clară relaţia dintre corp şi minte! Această universitate promovează, aşadeci, un progres mental realizat fără o cuantificare strictă a informaţiilor pe care un student ar putea fi capabil să le acumuleze. Prin această metodă se produce un fel de inflamaţie pozitivă a mentalului, care ar putea deveni o bază foarte flexibilă pentru orice altă disciplină. Astfel încât să fie posibil să studiezi medicina într-un număr redus de ani, să studiezi ştiinţe sociale, orice ţi-ai fi dorit. O sută de cărţi... mă întreb: oare câte cărţi oi fi citit eu din care nu am folosit nimic? Această nutriţie mentală ar trebui să fie foarte controlată. De multe ori citim lucruri de pe urma cărora pur şi simplu nu ne mai rămâne nimic.

Psihologia poate să fie percepută, în acest caz, ca un tărâm al nisipurilor mişcătoare. Este forma de un tărâm obiectiv sau subiectiv ? Su este vorba despre acele concepte complicate a simultaneităţii unor adevăruri contrare...

Aurora Liiceanu: Am citit recent Americanul liniştit, a lui Graham Greene, o carte superbă, în care personajul principal spune, la un moment dat, că noi doar credem că ne înţelegem între noi. În realitate... e de mirare cum de putem trăi împreună. Personal, nu cred în obiectivitate. Cred, mai degrabă, într-un cumul de subiectivităţi. Fiecare persoană, dincolo de toate părţile sale vizibile, are o subiectivitate foarte adâncă, care rămâne incomunicabilă. În plus, în psihologie se întâmplă nebunia asta: aceeaşi realitate curge într-o altă realitate. Un narcisist este un om deschis către alţii, în timp ce el poate, la fel de bine, să nu fie deschis către alţii. Adevărurile devin bipolare ele însele. Să încercăm un exemplu şi mai simplu: un individ poate să fie extraordinar de zgârcit, dar poate fi incredibil de generos cu nevasta lui. Mai pot generaliza cu privire la caracterul lui? Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre antropologie cognitivă. Altă constrângere derivă din faptul că indivizii rămân oricum tributari anumitor setări, indiferent de ceea ce se întâmplă cu viaţa lor şi cu felul în care gândesc. Fără să-l iau pe Chomsky drept sprijin, voi spune că avem anumite setări fără de care nu putem funcţiona, printre care analiză, sinteză, generalizare, abstractizare, comparaţie socială. Există anumite programe, inclusiv o programare genetică, în cadrul căreia libertatea noastră nu este foarte mare şi sunt tentată să cred că vor rămâne aşa, indiferent de felul în care se va schimba societatea. Iar societatea chiar se schimbă. Specia umană este supusă unor mutaţii teribile. În ultimul număr al revistei franceze "Le Point " există un articol care, sub titlul "Adio, binaritate ! ", se referă exact la aceste schimbări, la dispariţia subtilă a lumii în sensul în care o înţelegem acum. Extraordinar de interesant. Un imperativ absolut al prezentului este încheierea erei binarităţii, era alb-negru, pentru a ne instala într-o zonă dominată de infinite variante de gri. Grupurile minoritare care au spart majoritatea, au transformat lumea într-un ansamblu de grupuri mai mici, inversând, totodată, şi procesul vedetă al ultimelor decenii, globalizarea, care are ca opus localizarea, localismul. În efortul de a denumi specific noile realităţi, frontierele clasice, exprimate lingvistic prin antonime (frumos/urât, gras/slab), s-au diluat, antrenând în acest proces şi conceptele generale. Psihologii se întreabă către ce lume ne îndreptăm. Pentru că noi, de fapt, avem nevoie de generalizări. Nu pot să nu generalizez ideea de scaun, de exemplu. Să anulez scaunitatea – aşa cum eram învăţaţi, cândva, la şcoală. Indiferent de particularităţi, anume scaunul cu spetează, fără, cu patru picioare, cu trei, conceptul de scaun rezistă. Nu putem trăi în particularizare la infinit. Trăim în concepte. Între bărbat şi femeie era cândva anima şi animus. La revedere... acum sunt o mulţime de tipuri de sexualitate, ceea ce duce la nenumărate tipuri de relaţii definibile şi, ca o consecinţă, la redefinirea altor categorii de termeni, cum ar fi familia sau abuzul, bunăoară. Nu se mai vorbeste despre abuz, ci despre o varietate de tipuri de discriminare sexuală. Dacă adăugăm şi faptul că, potrivit ferestrei lui Johari, folosită în psihologie, zona publică erodează zona privată, vom putea redefini şi ideea de intimitate. Se redefineşte zona maternităţii, în măsura în care pot să fraudez oricând cronologia, eticheta vârstei, devenind mamă la 68 de ani. Animalele au hoteluri, saloane de cofură, magazine cu haine. Animalul este membru al familiei şi, mai nou, este chiar inclus în tipologia relaţională umană, este antropomorfizat. Deşi deocamdată face deliciul presei senzaţionaliste, ideea de a te căsători cu câinele tău nu ar mai avea de ce să pară, de la un moment dat, insolită. Omul are nevoie, însă, de selful nuclear, de stabilitate, de acel set de concepte generale care fac ca atunci când te uiţi în oglindă, să ştii cine eşti. Oricât ai fi de urât, cu nasul strâmb, chel... când te uiţi în oglindă, poţi să te recunoşti! Cum o să ne descurcăm lingvistic în primul rând ? Cum vor arăta basmele? Cum o să arate un proverb gen "frate-frate, dar brânza e pe bani " dacă dispare conceptul de frăţie? Cum o să ne descurcăm cu aceste provocări ale prezentului? Încotro se îndreaptă lumea? Vom vedea.. deocamdată avem mai multe întrebări decât răspunsuri.

***
Aurora Liiceanu s-a implicat, ca expert, în proiecte coordonate de ONG-uri sau de companii multinaţionale, demersuri ce au vizat o varietate de teme, de la sănătate şi atitudine civică, până la formarea şi dezvoltarea personalităţii. A fost corespondent la Strasbourg pentru studiul european al violenţei cotidiene şi coordonator naţional al proiectului European AGIS, privind violenţa juvenilă. În anul 2011, Aurora Liiceanu a primit premiul Academiei Române pentru publicarea unui volum privind violenţa societală, iar în 2008 a fost onorată cu BBW Community Leadership Award, pentru cercetare şi consiliere în domeniul relaţiilor umane şi comunitare. De-a lungul carierei a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, la universitatea canadiană UQAM şi institutul francez EHESS. A publicat 13 cărţi, dintre care nouă cărţi la Editura Polirom în perioada 2009-2015, alături de 29 capitole în volume colective şi peste 150 de articole apărute în reviste de specialitate din ţară şi în străinătate.



Tags: Cercetare

Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite