Revista >> Octombrie - Noiembrie 2015 [Nr. 179] >> Cercetare & Invatamant superior

Infrastructuri experimentale în unităţile de cercetare • Cât de profitabile sunt investiţiile în această direcţie?

Acad. Dan Dascalu

28 Octombrie 2015

Ce este un „centru deschis“ („open centre“)? Este o infrastructură la care au acces cei din afara organizaţiei respective. „Accesul direct“ – cel din afară, după o instruire prealabilă, operează direct aparatul/echipamentul. În „accesul indirect“, beneficiarul experimentului planifică şi comandă experimentul, uneori asistă. Accesul indirect este mai costisitor (se adăugă costurile de personal) şi poate necesita aranjamente pentru protecţia proprietăţii intelectuale. Reţelele europene amintite finanţează experimentele selectate şi asigură burse pentru deplasarea beneficiarilor.

Care este raţiunea de a organiza şi exploata „centre deschise“? Trebuie să avem în vedere trei categorii de utilizatori.
a. Cercetare. Deschiderea infrastructurii pentru cercetători din alte colective/instituţii - favorizează cercetarea multidisciplinară, în domenii de frontieră. De regulă accesul este indirect, cu precizarea că este foarte util ca cercetătorul din exterior să asiste la experimente şi să comenteze „la cald“ rezultatele cu partenerii săi.
b. Educaţie. Deschiderea pentru accesul studenţilor, în special al doctoranzilor - este esenţial pentru impactul în educaţie. De regulă accesul trebuie să fie direct (cu excepţia echipamentelor extrem de pretenţioase, de pildă TEM), dar trebuie să se accepte ideea creşterii sensibile a costurilor (consum de materiale, uzura accelerată a echipamentelor/aparaturii). Astfel de „centre“ sunt familiare în univesităţile performante din lume.
c. Inovare. Deschiderea centrelor pentru industrie este importantă pentru IMM-uri inovative, care nu au (şi nici nu doresc) o infrastructură de cercetare extinsă (care ar reclama investiţii şi cheltuieli de exploatare mari). Dacă firma solicită numai anumite procese/măsurători, şi-ar putea dori un acces direct pentru a evita problemele de proprietate intelectuală. La extrema opusă, firma beneficiară comandă o cercetare care să ducă la un nou produs.

Infrastructura care asigură „servicii“
Nu orice infrastructură de cercetare dispune de experienţă şi este interesată să asigure „servicii“ (lucrări efectuate pe bază de comandă). Fie că serviciile sunt solicitate de o unitate de cercetare, fie de o firmă, furnizorul preferă să fie finanţat pe baza unui contract de cercetare. Sumele obţinute pe această cale sunt mult mai mari (cu preţul birocraţiei şi al întârzierii în finanţare).
Asigurarea de servicii reclamă o organizare specială (o filieră de preluare şi de urmărire a comenzilor). Testarea performanţelor produselor, verificarea metrologică etc. ar putea reprezenta o piaţă, dar necesită certificarea calităţii, acreditări etc. Ne permitem să sugerăm faptul că folosirea serviciilor infrastructurilor de cercetare este departe de a fi o „activitate de masă“ în România, motiv pentru care „istoriile de succes“ şi „bunele practici“, câte există, ar trebui popularizate.

Reţele de infrastructuri de cercetare
Constituirea de reţele de infrastructuri de cercetare nu pare a fi o necesitate resimţită acum în România, fiecare organizaţie făcând eforturi ca să se doteze cu toată aparatura de care crede că are nevoie. Noul Plan Naţional CDI nu pare însă să încurajeze o astfel de abordare. Să recunoaştem faptul că unele paralelisme sunt inevitabile, de pildă toţi cei care cercetează noi materiale trebuie să aibă la îndemână aparate esenţiale pentru caracterizarea acestor materiale. Ceea ce surprinde este lipsa dorinţei de a compara experienţe similare şi de a accede la „cele mai bune practici“. O corelare a activităţilor în cadrul unei structuri de colaborare (reţea de infrastructuri) ar permite o specializare şi o creştere a competitivităţii pe plan extern. Din acest punct de vedere este de aşteptat ca ELI-NP să joace un rol pozitiv, dar Când? şi În ce măsură?

Pe de altă parte, aplicarea modelului european (v. începutul articolului) nu este o banalitate: este vorba de finanţarea unei activităţi de integrare a activităţilor comune de cercetare şi de servicii, în ideea că această integrare va fi sustenabilă şi după încetarea proiectelor. Până acolo este un drum lung de parcurs, deoarece integrarea unor activităţi ample din organizaţii diferite presupune o „cultură a cooperării“ rodată în timp.

Este remarcabil totuşi faptul că UEFISCDI, prin proiectul ERRIS, vede dincolo de „registrul naţional al infrastructurilor“ şi vorbeşte deja de reţele. Există un început în toate!