Revista >> Decembrie 2015 - Ianuarie 2016 [Nr. 181] >> Cercetare & Invatamant superior

Educația, cartea nejucată a politicii românești

Alexandru Batali

28 Ianuarie 2016

Conform unui studiu din 2012 al Institutului de Științe ale Educației de la București, un sfert dintre elevi părăsesc cohorta cu care și-au început studiile înainte de a finaliza ciclul primar și doar jumătate dintre elevii înmatriculați în clasa a V-a termină studiile gimnaziale. În învățământul primar, abandonul școlar se manifestă, în primul rând, prin repetenție, pe când la gimnaziu cauza principală este abandonul.

Se formează o criză în atragerea de talent spre zona educației. Nevoia nu doar de a mări salariile în sector, dar și de a restructura grilele în favoarea debutanților trebuie menționată înainte de a se vorbi de criterii de performanță pentru cadre didactice. Salariile nu trebuie să fie competitive doar cu sectorul privat, ci și cu tentația de a lucra peste hotare. Recenta mărire a salariilor din sectorul educației este de salutat, dar măsurile de atragere a creierelor în zona educației trebuie realizate în mod coerent și continuu, nu odată la patru ani. Din păcate, notele foarte mici de la titularizarea cadrelor didactice reflectă realitatea performanței profesorilor care asigură formarea copiilor noștri.

Credeți că ne caracterizează o spaimă față de viitor?
Nu știu daca aș numi-o spaimă, mai mult o îngrijorare pe termen lung vis-a-vis de viitorul societății în care trăim, de o supradimensionare a artificialului în detrimentul naturalului și firescului, de inducerea noilor generații, copiilor noștri, de acceptare a unor pseudovalori, în care stridentul ia locul simplității și eleganței, de la verbal, comportamental, la estetic, în care modestia și bunul simț sunt considerate defecte, iar must have-ul vremurilor este tupeul, incisivitatea. Mi-e teamă de o societate în care noțiuni precum familia, iubirea, responsabilitatea, asumarea, educația sunt negociabile, în care timpul liber e un lux, în care robotizarea și mecanicul înlocuiește „povestea“. Nu neg și nu mă opun progresului, însă dependența de device-uri pe care copii noștri o dezvoltă pe zi ce trece, din ce în ce mai tare, mă întristează. Cuvântul ne deosebește de celelalte vietăți ale pământului și mi-e teama să nu-i pierdem, în fuga noastră de îndeplinire a „task-urilor“ de zi cu zi, să nu ne robotizăm inima și mintea, să nu pierdem dorința de a lupta pentru identitatea noastră a fiecăruia, pentru ideile în care credem, pentru visele care ne dau speranța zilei de mâine, pentru a nu ne lăsa atrași într-o generalitate și uniformizare. Avem nevoie să fim altfel în individualitatea noastră, pentru a ne ține și menține vie dorința de cunoaștere, de căutare, de experimentare a complexului, de a nu ne plictisi în banalitatea uniformizării și a ajunge la indiferența față de tot și toate.

Nu aș putea să închei fără a spune că UNIVERSITATEA la care visez este o instituție conștientă de pericolele la care copiii noștri sunt expuși în fiecare zi și că una dintre sarcinile care stau în fața noastră, ca universitate, este de a face acest viitor mai uman. Depinde de noi să facem ca pseudocultura internetului să nu înlocuiască adevărata cultură, tot așa cum este sarcina universității de a perpetua, generații după generații, o înțelegere a lumii ca un spațiu în care fiecare individ are dreptul și șansa să se formeze ca persoană unică și irepetabilă, capabilă să refuze banalitatea și plictiseala uniformizării și să mențină vie bucuria căutării și experimentării adevărului, a frumosului și a binelui.