Revista >> Aprilie 2016 [Nr. 183] >> Cercetare & Invatamant superior

Cercetarea ştiinţifică în construcţii şi reducerea riscurilor de dezastre

Dr. ing. Emil Sever Georgescu

22 Aprilie 2016

• CERINŢE GLOBALE, ABORDĂRI NAŢIONALE

La nivel social, cercetarea ştiinţifică poate fi un concept greu de perceput. Mai accesibilă ar fi imaginea cercetătorului, adeseori asociată cu omul în halat alb, aşezat lângă microscop într-un laborator plin cu eprubete, care, cu o atitudine uşor distrată, tocmai a notat pe hârtie o idee care va deveni invenţia secolului. Când vorbim despre cercetătorul în construcţii, înlocuirea microscopului cu o instalaţie de testat grinzi, blocuri de beton sau cărămizi ar fi mai realistă. Dacă acesta ar declara că tocmai a creat materialul de construcţii cel mai rezistent de pe planetă, o invenţie care a luat un mare premiu la Salonul de la Geneva, ar fi ceea ce societatea apreciază. Se presupune că acele cercetări au fost finanţate de cineva, dar nu aceea este preocuparea publicului. Competiţia, excelenţa şi prioritatea domină în aprecierea din societatea actuală, şi este o tendinţă normală, omul tinde spre depăşirea unor niveluri precedente.

Dr. ing. Emil Sever Georgescu, Directorul Centrului European Pentru Reabilitarea Clădirilor (ECBR) din INCD URBAN-INCERC

Specificul cercetării în construcţii
Dacă ar fi însă vorba de riscuri, mai ales despre cele din zone seismice, sau despre ingineria seismică, un om de rând nu ar putea să îl descrie foarte exact pe cercetătorul ideal, deoarece însăşi ideea sa despre conceptul de risc este insuficient conturată. Riscul nu este o noţiune prietenoasă. Clădirea este de mii de ani adăpostul omului, omul trăieşte într-un mediu construit şi ar dori să se ştie ferit de orice risc. De aceea, fiind bunuri de utilitate publică, inclusiv în cazul în care sunt proprietate privată, societatea a reglementat de foarte mult timp aproape tot ce ţine de concepţia şi realizarea construcţiilor, prin legi, coduri şi reguli de bună practică. Un accident de tipul celui de la Clubul „Colectiv” din toamna anului trecut a arătat cum neglijarea unor coduri din construcţii a condus la un eveniment care putea fi minor, dar care a devenit un dezastru local major, cu consecinţe, sociale, politice şi tehnico-legale neaşteptate.

În domeniul construcţiilor, integrarea în UE, accesul la literatura ştiinţifică, know-how şi materiale din ţările avansate, importul de noi materiale, şi existenţa standardelor europene, au putut induce treptat ideea că vom obţine beneficiile cunoaşterii prin simpla preluare a unor materiale şi articole ştiinţifice şi cu minime testări ale materialelor de pe piaţă. Aşa se poate explica, dar nu şi scuza, lipsa unor programe sectoriale de cercetare-dezvoltare, care să fi fost finanţate de autorităţile centrale şi locale.

Unde este cercetarea naţională locală? Slavă domnului că după privatizări dubioase şi dispariţii „naturale” mai avem încă un sistem de institute naţionale publice şi câteva private. Se face cercetare şi în unele universităţi. Dar bugetul naţional a fost mult timp suficient de slab pentru a fi justificate ponderile foarte reduse alocate pentru educaţie şi cercetare, sub cele impuse de apartenenţa la UE şi criticate de UE în fiecare an. În consecinţă, sectorul cercetării s-a redus, mai ales ca număr de cercetători, infrastructurile de C-D au îmbătrânit, salariile incerte şi relativ mici nu au mai atras tinerii dornici de o carieră. În acelaşi timp, exigenţele pentru cercetare au crescut spre a fi similare celor din UE.

Pe de altă parte, deşi subfinanţat, sectorul universitar a avut o relativă dezvoltare, asociată şi unei integrări mai rapide şi mobilităţilor în spaţiul european, ceea ce a permis atragerea de tineri şi o stabilitate a personalului.

Cele două Planuri naţionale de cercetare-dezvoltare şi inovare (CDI) de până în 2016 au redresat parţial situaţia, dar este evident că nu toate cerinţele adresate sectorului CDI au fost corelate cu resursele alocate, existând reduceri de fonduri şi fluctuaţii în finanţarea proiectelor deja angajate.

În România, INCD URBAN-INCERC este institutul naţional care acoperă cercetările privind ştiinţa construcţiilor, cercetarea şi testarea materialelor de construcţii, incluzând şi aspecte importante referitoare la două mari hazarde şi riscuri de interes major - cutremurele şi alunecările de teren, şi dezvoltarea durabilă teritorială şi urbană. În acest context, de peste două decenii, la URBAN-INCERC se promovează, pe lângă cercetări, activităţi de educare socială şi tehnică pentru cutremur şi reducerea riscurilor prin Sucursala INCERC Bucureşti şi, din 2002, prin ECBR-Centrul European pentru Reabilitarea Clădirilor.

Riscul seismic în România
România este situată într-o zonă puternic seismică şi a trecut în istoria sa prin numeroase cutremure produse de sursa subcrustală Vrancea, iar la cutremurul din 4 martie 1977 s-au înregistrat 1.578 morţi şi 11.321 răniţi, 2.048 miliarde USD pierderi, peste 50% fiind la locuinţe, iar 90% dintre morţi şi 67% dintre răniţi, precum şi 70% din pierderile economice, au fost în Bucureşti.

După 1990, în România s-a aplicat un sistem de reglementări tehnice, legale şi financiare pentru reducerea riscului seismic, fiind alocate fonduri anuale, iar MDRAP coordonează programele pornind de la Ordonanţa Guvernului nr. 20/1994, republicată, potrivit căreia reducerea riscului seismic privind construcţiile existente reprezintă o acţiune de interes naţional, în contextul atenuării efectelor unui potenţial dezastru provocat de cutremure.