Revista >> Iulie - August 2016 [Nr. 186] >> Cercetare & Invatamant superior

Perspectiva Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca asupra României educate

Prof. univ. dr. Daniel David, Prorectorul UBB; Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Rectorul UBB

29 Iulie 2016

O societate competitivă, într-o lume tot mai globalizată, se bazează pe cunoaștere. Cunoașterea (1) este generată prin cercetare științifică, (2) este diseminată prin predare/învățare și (3) este utilizată prin servicii (inovative) către societate. În lumea contemporană, actorii sociali care reunesc plenar toate cele trei fațete ale cunoașterii sunt universitățile. De aceea universitățile constituie motorul principal al modernizării societăților contemporane.

Din păcate însă, universitățile românești nu sunt pregătite în prezent pentru această misiune majoră. În consecință, acestea trebuie rapid regândite/reformate, pentru a putea apoi să-și preia rolul de factori de modernizare a României. Altfel, nu doar că universitățile românești nu vor fi integrate în aria internațională a educației și cercetării, dar și România va deveni tot mai puțin competitivă, cu impact nefast asupra calității vieții și funcționării sociale a propriilor cetățeni.

În viziunea noastră, România educată este o Românie competitivă la nivel internațional, competitivitatea fiind asigurată de mediul academic, prin cunoașterea avansată generată prin cercetare, utilizată în servicii inovative către societate și diseminată prin resursă umană de calitate.

România educată prin universități de anvergură internaţională (world-class)
În perioada comunistă, universitățile românești au fost deformate într-un mod fundamental. În mintea comuniștilor, universitățile românești erau un fel de școli postliceale avansate, care aveau ca misiune fundamentală – la fel ca în Evul Mediu (vezi David, 2016) - formarea de resursă umană necesară societății. Cercetarea științifică adevărată se făcea în institutele Academiei Române (mai ales cercetarea fundamentală) și în institutele naționale (mai ales cercetarea aplicativă). Cercetarea în universități era redusă la cea educațională – subsumată actului de predare/învățare – , cu mici excepții, reprezentate de unele personalități academice și/sau unități de cercetare din marile universități. În această logică, era o practică curentă, spre exemplu, ca un profesor din universitate, pentru a putea face cercetare, să aibă o normă și la un institut din cadrul Academiei Române sau la un institut național. Pentru a eradica această mentalitate vetustă, după modele internaţionale, cercetarea științifică trebuie reintrodusă și finanțată în universitățile românești care se proiectează cu ambiții internaționale, altfel rămânem rupți și izolați de aria internațională a educației și cercetării.

Avantajul competitiv al unei universități de anvergură internațională (world-class) este asigurat de triada Talent, Resurse, Bună Guvernanță (vezi Altbach, 2003; David, 2016; Salmi, 2009).

Talentul la nivelul corpului academic este atras și menținut prin politici academice și financiare diferențiate. Acestea însă, din păcate, nu funcționează în România:
• O universitate world-class își promovează oamenii de valoare. În România, conceptul de promovare academică nu există, fiind mascat sub cel de concurs.
• O universitate de tip world-class își angajează – adesea prin politici direcţionate spre „căutarea de talente” (head hunting) – specialiști de top. În România, dacă dorești să angajezi un premiant Nobel, este imposibil, deoarece toate angajările în universitățile românești se fac tot prin concurs.
• O universitate de tip world-class, cu specializări și programe diverse, are traiectorii diferenţiate de carieră, astfel încât să valorizeze maximal talentul propriilor angajați și să satisfacă cât mai bine nevoile studenților. În România, cariera academică este procustiană, fără traiectorii diferențiate pe profilul de cercetare sau didactic, cu excepția UBB, unde un astfel de sistem se află în faza de pilotare.
• Noile reglementări legislative naţionale (din 2016) uniformizează nepermis finanțarea universităților și, în cadrul acestora, a resursei umane, astfel încât veniturile nu mai constituie, ca în orice țară modernă a lumii contemporane, un factor motivațional.

Talentul la nivelul studenților trebuie de asemenea stimulat, universitatea însemnând o comunitate de profesori și studenți. Din păcate practicile academice românești, adesea nu știu să valorizeze maximal acest talent. Spre exemplu, mulți confundă predarea din universități cu cea din licee. În universități, predarea trebuie făcută altfel, adică prin cercetare (învățare prin cercetare/cercetare mentorată), astfel încât: (a) la nivel de licență, învățământul universitar să fie centrat pe student (învățare prin cercetare), iar (b) la nivel de master/doctorat, studentul și cadrul didactic/de cercetare să devină parteneri activi, fiecare cu propriile competențe, în actul generării cunoașterii (cercetare mentorată). O Românie educată are nevoie de un procentaj cât mai mare de absolvenți cu studii superioare în cadrul populației generale. În prezent, numărul doctorilor din România, prin raportare la populaţia generală, a ajuns la nivelul mediei Uniunii Europene şi SUA, iar dacă luăm în calcul produsul intern brut sau rezultatele ştiinţifice, numărul de doctori plasează România pe primele locuri în lume (vezi Corlan şi colab., 2015). Aşadar, focalizarea noastră trebuie să fie asupra creșterii numărului de studenți la nivel de licență și masterat, unde, prin raportare la populaţia generală, România este încă mult sub media Uniunii Europene (aprox. 2.5% vs. 4% - vezi Corlan şi colab., 2015).

Resursele financiare ale universităților nu constituie un element stimulativ. Universitățile românești se află de ani buni într-o subfinanțarea cronică.

Buna Guvernanță nu există în România, cel puțin din perspectiva mediului academic. Spre exemplu, se iau decizii cu impact major asupra universităților, fără ca acestea să fie consultate, astfel încât se ajunge la situația ridicolă în care, chiar dacă dorești să aplici legea, acest lucru este imposibil. Apoi, apar reglementări contradictorii. Spre exemplu, normele ARACIS pentru acreditarea academică nu sunt coroborate cu finanțarea care să asigure respectarea acestor norme. Principiile Bologna – licența reprezintă o introducere în domeniu/specializare; masteratul reprezintă nivelul de specializare; doctoratul reprezintă nivelul avansat de specializare, care poate produce schimbări pe piața muncii – nu sunt articulate adecvat cu cadrul național al calificărilor, astfel încât, în mentalitatea curentă, universitatea și specializarea universitară înseamnă mai ales licență.

Concluzionând, noi credem ferm că primul pas în demersul spre o Românie educată este reprezentat de crearea condițiilor pentru apariția unor universități de tip world-class în țară (vezi și David, 2016). Aceste universități:
• Vor dinamiza mediul socio-economic, prin generarea unei cunoașterii care poate asigura avantaje competitive țării;
• Vor crește calitatea vieții individului, prin servicii inovative către comunitate;
• Vor dinamiza toate sectoarele societății românești, prin formarea de resursă umană de calitate, bine pregătită profesional, de cetățeni responsabili și activi. Spre exemplu, tarele sistemului educațional preuniversitar pot fi rezolvate definitiv prin formarea în universități performante de profesioniști în educația preșcolară, primară, secundară și liceală. Fără această resursă umană de calitate, orice proiect educațional este sortit eșecului.