Revista >> Septembrie 2016 [Nr. 187] >> Cercetare & Invatamant superior

România educată – Perspectiva diasporei ştiinţifice

22 Septembrie 2016

Conferinţa „Diaspora în cercetarea ştiinţifică şi învăţământul superior din România” a oferit participanţilor ocazia de a participa la Dezbaterea Naţională privind Educaţia şi Cercetarea, lansată de preşedintele Klaus Iohannis în cadrul proiectului România educată. La invitaţia revistei Market Watch, prof. univ. dr. Alis Oancea (pro-proctor, Universitatea din Oxford; director de cercetare în ştiinţele educaţiei şi profesor în Filosofia Educaţiei), prof. dr. Doina Rădulescu (assistant professor for „State and Market”, Center of Competence for Public Management, University of Bern, Elveţia), lector univ. asociat Lucian Brujan (Universitatea Andrássy din Budapesta; director de programe la Academia Națională de Științe din Germania, Halle și Berlin) şi dr. ing. Gabriel Ciocan, director de proiect la GE Renewable Energy Hydro, Grenoble, Franţa, associated professor la Laval University, Quebec, Canada) au formulat o serie de recomandări privind relansarea şi refomarea cercetării şi educaţiei din România, vorbind totodată despre transformările care pot asigura, în opinia lor, reuşita proiectul prezidenţial.

Dr. ing. Gabriel Ciocan
Din punctul meu de vedere în România s-au făcut progrese mari în domeniul reformării cercetării în sensul alinierii la „best practice” în domeniu, mai ales în ultimii ani. O problemă majoră era legată de etica alocării proiectelor şi a efectuării cercetării, ceea ce reprezintă o evoluţie majoră în cercetarea românească, deşi procesul nu este încheiat. În ceea ce priveşte relansarea, aceasta este mult mai puţin susţinută. Procentul alocat din bugetul naţional pentru cercetare este printre cele mai mici pe plan european, iar mecanismele bugetare de susţinere a cercetării, precum şi reportarea plăţilor proiectelor de cercetare de la un an la altul au constituit o piedică majoră în dezvoltarea şi creşterea nivelului cercetării. O continuitate şi o vizibilitate pe termen mediu, de la 3 la 5 ani, este necesară pentru dezvoltarea echipelor de cercetare. Lipsa de consecvenţă, schimbările succesive ale tipurilor de proiecte de cercetare şi a modului de acordare, instabilitatea finanţării, sunt factori de frână în dezvoltarea cercetării. Acţiunile recente care tind să corecteze aceste deficienţe sunt lăudabile. Un angajament pe termen mediu de susţinere a cercetării, condiţionată de rezultate definite după criterii clare, este o condiţie necesară dezvoltării. Încurajarea colaborării cercetării universitare şi a cercetării din institutele de cercetare specializate cu industria, reprezintă un alt aspect esenţial al dezvoltării, bineînţeles finanţarea urmând să fie condiţionată de obţinerea de rezultate pe termen mediu (3-5 ani).
În România, se poate observa o scădere generală a nivelului în învățământ, pe toate palierele, accentuată în ultimii 5 ani. Calitatea învățământului a scăzut odata cu schimburile de generaţii, precum şi interesul general pentru învăţământ. Programul „România educată” este speranţa de a inversa această tendinţă, şi deşi rezultatele nu pot fi obţinute decât în câţiva ani, este absolut necesar pentru a asigura viitorul României. Trebuie creat un moment pozitiv prin susţinerea sistemului de învăţământ şi a cercetării, ceea ce asigură o bază solidă de formare a generaţiilor viitoare. Viitorul României depinde de succesul şi de eficienţa acestui program. După părerea mea, reuşita acestui proiect începe cu valorizarea meseriilor din învăţământ (de la cel primar până la cel superior), asigurarea formării continue a profesorilor, stabilitatea în programele şi sistemul de învăţământ, introducerea criteriilor de performanţă şi calitate în evaluarea elevilor şi a profesorilor, încurajarea competiţiilor la toate nivelele, îmbunătăţirea considerabilă a dotării şi infrastructurii. Aceste măsuri trebuie susţinute de-a lungul mai multor ani (10-15) şi rezultatele trebuie evaluate după criterii obiective.

Prof. dr. Doina Rădulescu
Ca răspuns la întrebarea legată de reformarea cercetării şi educaţiei din România, voi adăuga aici şi punctele pe care o parte din participanţii din diaspora de la workshop-ul „Cultură, Drept şi Dezvoltare Economică” (Mihaela Stan, Marius Ochea, Anamaria Hajdu, Sorin Krammer, Eugen Ursu, Cristina Jude, Alina Spiru) le-au menţionat deja şi la conferinţă. În domeniul cercetării din domeniul ştiinţelor sociale mai există încă foarte multe de făcut pentru ca meritocraţia şi calitatea să aibă locurile care li se cuvin. Şi acest lucru este foarte important dacă dorim să atingem un anumit nivel de calitate în cercetare şi educaţie, dacă dorim să păstrăm şi să atragem cercetători de valoare în mediul academic din România. Subliniez că noi vorbim aici pentru domeniul economiei şi nu în numele altor discipline ştiinţifice. Este deosebit de important ca aceste idei/sugestii să nu fie numai maculatură şi am fi fericiţi să vedem că într-un termen de 2-3 ani deja au început într-adevăr să se mai schimbe anumite lucruri şi în realitate. Aceste puncte sunt:
1. Criteriile de recrutare şi promovare să fie bazate pe articole publicate într-un set restrâns de jurnale de specialitate, larg recunoscute în domeniul academic. Pentru domeniul economie există, de exemplu, lista Tijnbergen Institute (Olanda), lista CNRS (Franţa), ABS Academic Journal Guide (Marea Britanie), sau Handelsblatt Ranking (Germania), dar, cu mici variaţii, toate conţin cam aceleaşi jurnale şi sunt clasate într-un mod similar. De asemenea, o dată aceste criterii stabilite, este de dorit ca ele să fie stabile, pentru a funcţiona ca repere pe termen lung şi a permite o oarecare predictibilitate.
2. Recrutarea internă, precum angajarea propriilor doctoranzi, este problematică şi ar trebui să fie descurajată, iar barierele informale cu care se confruntă candidaţii externi ar trebui eliminate. Ca şi alternativă, un „job market” interuniversiar al absolvenţilor de doctorat (de la instituţii din România şi din afară) ar permite o mai bună selecţie a profesorilor juniori, precum şi o competitivitate sporită a acestora.
3. Încurajarea de către Minister şi Universităţile din România a cercetătorilor cu doctorate din străinătate care doresc să revină în România în mediul universitar şi de cercetare (sub forma unor burse/stimulente financiare şi de cercetare (ex. reducerea normei didactice) concrete, în funcţie de experienţa lor, publicaţii, gradul de specializare, etc.)
4. Granturile pentru cercetare ar trebui evaluate de comitete independente, externe, formate din experţi în domeniul respectiv, de la universităţi/instituţii de cercetare din străinătate.
5. Pentru a contribui la calitatea calificării doctoranzilor şi a adresa problema inflaţiei de absolvenţi cu studii post-universitare, finanţarea şcolilor de doctoranzi ar trebui să fie independentă de numărul de doctoranzi înscrişi. Propunem ca şcolile/programele de doctorat să admită un număr limitat de doctoranzi pe criterii obiective de competenţă. În cadrul formării doctoranzilor, este important ca aceştia să parcurgă în primul lor an de doctorat un număr de cursuri la nivel avansat ţinute de profesori experţi în domeniile respective.
6. Temele de cercetare la nivelul universităţilor şi echipelor de cercetare ar trebui să fie mai clar cristalizate şi îndreptate către a construi identităţi coerente la aceste nivele. Un număr redus de teme sau o convergenţă a lor către un „numitor comun” uşor identificabil din afară ar permite mutualizarea eforturilor, dezvoltarea unor expertize şi crearea de echipe de cercetare specializate, cu şanse mai mari pentru obţinerea de granturi şi finanţări.
Privind proiectul România educată, cred că pentru domeniul universitar din care fac parte este foarte important ca meritocraţia, calitatea şi rigoarea ştiinţifică să primeze. De asemnea, cred că un factor cheie care nu ar trebui neglijat este şi educaţia primită în primii ani de viaţă (în familie, la creşă şi grădiniţă). Există de exemplu studii în economie (James J. Heckman, laureat al premiului Nobel pentru economie: Invest în Early Childhood Development:Reduce Deficits, Strengthen the Economy; www.heckmaneqation.org) care arată că investiţia în educaţia antepreşcolară este crucială, şi cel mai înalt randament se atinge în investiţia în educaţia copiilor de sub 5 ani care provin din familii defavorizate. Este greu să schimbi un fel de a gândi format în primii ani de viaţă, care sunt foarte importanţi în dezvoltarea fiecărui individ, deci ar trebui pus accent şi pe educaţia primită în aceşti ani.

Prof. univ. dr. Alis Oancea
Prefer să reflectez asupra a două teme care mi se par centrale în discuţiile despre reformarea sistemului de cercetare şi educaţie terţiară din România, nu numai în plan naţional, ci ca actor european şi global: finanţarea şi guvernanţa.
În ceea ce priveşte finanţarea, România are oportunitatea de a dezvolta politici de cercetare bazate pe o paritate autentică a ştiinţelor sociale şi umane cu alte domenii ştiinţifice, într-un moment istoric în care alte ţări europene, din păcate, au ales să răspundă crizei economice cu măsuri care deprioritizează cercetarea socio-umană în termeni atât financiari, cât şi politici. Finanţarea înţeleaptă trebuie cuplată cu crearea condiţiilor pentru o guvernanţă sănătoasă a instituţiilor de învăţământ superior. Aceste condiţii includ libertatea intelectuală şi un grad de independenţă politică în învăţământul terţiar, precum şi investiţii specifice în procesele şi mecanismele de bază care susţin calitatea cercetării în întregul sistem, ca de pildă investiţii în mecanisme profesionale de peer review, mentoring şi practici editoriale; în claritatea şi echitatea procedurilor etice; în pregătirea, coordonarea şi examinarea doctorală riguroase; în facilitarea unor culturi organizaţionale favorabile cercetării de calitate; în transparenţă administrativă şi managementul responsabil din instituţii; în echitate profesională; şi în consolidarea de legături „virtuoase” între consultarea publică, politici, cercetare şi evaluare.

Lector univ. Lucian Brujan
Susțin proiectul „România Educată” al președinte Klaus Iohannis, pe care îl văd mai degrabă ca pe un proces cu mai multe etape. În același timp, admit că nu știu prea multe despre proiect, poate și pentru că se poate îmbunătății comunicarea referitoare la obiective, foaia de parcurs și actorii implicați. Voi susține orice demers care pune accentul pe educație (în sensul larg, incluzând nu numai formarea profesională, ci și cercetarea-inovarea), pentru că educația, alături de alte puține domenii, reprezintă pilonii de bază pe care se construiește și dezvoltă un stat, o societate, o economie. Acest lucru trebuie spus și repetat clar și răspicat, pentru că văd cu profundă îngrijorare cum educația intră într-un con de umbră în România. O astfel de evoluție ar fi fatală pentru viitorul țării. Fără educație și fără excelență bazată pe cunoaștere nu vom putea ajunge din urmă statele dezvoltate din UE. Fără îmbunătățirea calificării și competenței, vom genera și mai multă emigrare, iar creșterea productivității muncii (și implicit a nivelului salariilor), creșterea economică și crearea unor activități economice cu valoare adăugată mare nu vor avea pe ce să se bazeze, de unde să provină. Creșterea calitativă și sustenabilă, rezistența la crize și generarea de plusvaloare de aici își trag seva: din educație. Să nu mai vorbim de evoluția societală și nenumăratele beneficii ce rezultă de aici.
În ceea ce priveşte perspectivele educației și cercetării-inovării în România prefer să folosesc termenul de îmbunătățire (constantă), față de relansare și reformare. Reforme au tot fost, unele mai bune, alte catastrofale, unele de anvergură, altele deosebit de punctuale. Din păcate, frecvența schimbărilor la vârful ministerului de resort, coroborată cu lipsa unui consens pe termen lung s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari deficiențe. De fapt, nu numărul mare de miniștri și decidenți politici este problema, ci faptul că în România reformele vin la purtător: fiecare decident cu reforma lui. Am impresia că, într-un final, atât mediul politic, cât și sistemul educațional și societatea civilă au înțeles că astfel de practici sunt contraproductive. Așa nu se mai poate continua.
În același timp, trebuie să știm destul de clar ce vrem și ce nu vrem. Vrem o îmbunătățire semnificativă a educației din prisma conținutului, efectivității, performanței sau a rezultatului? Vrem o educație generalistă sau diferențiată în funcție de cerințele pieței de muncă? Vrem calitate și autonomie în universități și în cercetare? Vrem mobilitate internațională sau mobilitate în cadrul sistemului? Vrem să creăm inovare prin cercetare sau vrem mai degrabă cercetare aplicată și inovații în industrie? Sau vrem din toate câte puțin? Poate sună malițios, dar stabilirea unor obiective și priorități aferente e un prim pas, de alminteri decisiv. Este evident că mediul politic trebuie să vină cu idei, dar stabilirea obiectivelor finale, alături de strategii, măsuri și instrumente de implementare trebuie făcută în comun cu actorii din sistem.
Domeniul educației și cercetării-inovării e ca o ecuație complexă, ale cărei variabile, soluții, valori și rezultate sunt schimbătoare. Avem principii de bază după care funcționează sistemul (calitate, performanță prin excelență, autonomie, incluziune, eficiență, etc.), apoi diferiți parametri (finanțare, legislație, instituții, proceduri, actori, structuri etc.), diferite procese supranaționale (internaționalizare, competiție, globalizare, concentrare, mobilitate, etc.) și naționale (comunicare, luarea deciziilor, evaluare, dialog instituționalizat, guvernanță, etc.) și, nu în ultimul rând, avem un output (capital uman calificat, rezultate în cercetare, inovații, etc.). Toate acestea denotă complexitatea sistemului și – poate cea mai mare provocare – structurarea acestuia, astfel încât evoluția generală să fie una pozitivă, de la lună la lună, de la an la an. Nu trebuie să ne amăgim însă: această ecuație nu are o singură rezolvare; mai important este echilibrul și îmbunătățirea constantă a variabilelor. Având bineînțeles ca țel atingerea obiectivelor asumate.
Ca să devin concret, doresc să fac câteva propuneri de îmbunătățire. De exemplu, pentru formarea unui consens național cred că este oportună înființarea unui Consiliu Științific Național, care să aibă rolul de a concentra activitățile de: stabilire a strategiilor și priorităților, fomulare de politici, asigurare a calității, acreditare și evaluare, definire de structuri și proceduri, stabilire a criteriilor de finanțare instituțională etc. Acest consiliu ar prelua activitatea organismelor deja existente și ar duce la concentrarea de resurse și competențe. Consiliul ar trebui să fie o entiate autonomă cu organizare proprie, cu participarea în mod egal a decidenților politici și actorilor din sistem. Analog se poate crea un Consiliul Educațional Național, pentru educația preuniversitară (cu mențiunea că două astfel de organisme centrale ar fi de ajuns). Una dintre atribuțiile esențiale ale unui astfel de organism ar fi asigurarea calității, în special în ceea ce privește doctoratele și performanța universitară.
De asemenea, cred că este nevoie de o comasare a agențiilor și autorităților existente, subordonate Ministerului Educației, în două entități de genul unei Agenții Executive, una pentru educația preuniversitară și una pentru cea terțiară și cercetare-inovare. Astfel, guvernanţa ar fi una duală: o guvernanță academică asigurată de cele două consilii naționale și o guvernanță executivă-managerială asigurată de cele două agenții. Un astfel de model este răspândit în multe țări din UE și funcționează chiar și în cadrul Comisiei Europene. Introducerea unor structuri suple ar duce la efecte pozitive în ceea ce privește comunicarea și guvernanţa sistemului.
Pentru că dimensiunile sistemului ar depăși spațiul alocat acestui articol, aș dori să enumăr alte câteva propuneri de îmbunătățire. De exemplu universitățile. Aici, este evident că avem nevoie de sporirea calității actului educațional și de îmbunătățirea drastică a condițiilor de cercetare. O măsură ar fi reintroducerea examenului de admitere la facultate și implicit creșterea calității studenților, renunțarea la finanțarea pe număr de studenți și introducerea unui nou model de salarizare, competitiv, bazat pe negociere individuală și pe recunoașterea cercetării și excelenței, valorizarea la maxim a oportunităților oferite de procesul Bologna, etc. De asemenea, evaluarea/acreditarea externă și internațională a universităților ar duce la diferențierea acestora și implicit la creșterea competitivității. Reorganizarea universităților prin comasare (de ex. în orașele unde avem trei-patru universități de stat putem crea una singură), prin reducerea numărului de facultăți și în acelși timp crearea de centre interdisciplinare, inter-facultăți, ar duce la valorificarea punctelor tari și la structuri suple, mai dinamice și mai apte pentru performanță.
Cercetarea-inovarea ar putea fi pusă pe două paliere. Primul, bazat pe finanțarea exclusivă de proiecte, în cadrul unor programe de finanțare, cu evaluare transparentă și cu participare internațională. Această activitate ar putea să se desfășoare autonom, sub egida unei Departament Național de Cercetare-Inovare, cu o agenție executivă aferentă. Aici se poate urma exemplul European Research Council. Al doilea palier ar putea să rezulte din reoganizarea institutelor de cercetare-dezvoltare existente. Astfel, ar putea fi creată o Comunitatea Națională a Unităților de Cercetare-Inovare, ale cărei membre ar putea fi patru Asociații Naționale de Cercetare-Inovare: una pentru cercetare de bază în științele socio-umane, una pentru cercetare de bază în științele exacte și tehnice, una pentru medicină și științele vieții și una pentru cercetare aplicată și inovare. La acestea s-ar adăuga centre și institute speciale (de mari dimensiuni) și instituții cu semnificație națională, gen muzee și biblioteci. Aceste patru asociații ar putea să poarte numele unor mari oameni de știință orginari din România, precum Ana Aslan, Herni Coandă, Ștefan Odobleja, Ion Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir. Aici s-ar putea urma modelul Asociației Max Planck și al structurării institutelor de cercetare din Germania.