Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Open science, un fenomen pregătit să schimbe realitatea cercetării

16 Februarie 2017



  • Este depăşit mecanismul actual de diseminare şi evaluare a cercetării ştiinţifice?

De mai multe decenii, articolele ştiinţifice peer-reviewed (supuse unei evaluări critice de către experţi independenţi) reprezintă forma standard de manifestare a valorii şi productivităţii ştiinţifice, excepţie parţială fiind artele, ştiinţele umaniste şi cele sociale, unde cărţile (supuse uneori aceluiaşi peer-review) încă deţin un rol important. Evaluarea inter pares conferă articolelor o etichetă ştiinţifică a calităţii, iar reputaţia şi factorul de impact (indicator bibliometric bazat pe numărul de citări) al revistei în care a fost publicat un articol creşte prestigiul şi valoarea ştiinţifică.

Numărul şi impactul articolelor publicate stau la baza evaluării performanţelor profesionale, influenţează aprecierea colegilor şi evoluţia carierei, joacă un rol vital în câştigarea prin competiţie a proiectelor de cercetare ş.a. Acest tip de cultură academică, ce stimulează cercetătorul să publice cât mai mult în reviste cât mai bine cotate, a condus indirect la o explozie a numărului de articole ştiinţifice şi influenţează decisiv atât calitatea publicaţiilor, cât şi întreg sistemul de cercetare.
De ceva timp, aceasta abordare a investigaţiei ştiinţifice se confruntă cu un set de probleme majore, care amplifică dorinţa generală de creştere a eficienţei cercetării: sistemul parţial anacronic de recompensare (mai ales finanţarea ştiinţei şi inovării), fragmentarea cercetării, modul de evaluare – uneori netransparent, accesul întârziat la noile descoperiri (în sensul regăsirii acestora, sub diverse forme, în viaţa de zi cu zi), reproducerea dificilă (uneori imposibilă) a rezultatelor, costurile ridicate şi lentoarea procesului de publicare ş.a. Trei exemple, selectate dintr-o foarte lungă listă, sunt edificatoare în acest sens: I) studii preclinice în valoare de cca. 28 miliarde dolari/an (doar în Statele Unite ale Americii) – care reprezintă 50% din totalul investiţiilor – nu sunt reproductibile; II) în anul 2013, profesorul Randy W. Schekman, laureat Nobel pentru medicina/fiziologie, a îndemnat comunitatea ştiinţifică să boicoteze revistele cu factor mare de impact, cum ar fi Science, Nature şi Cell; III) Peter Higgs, fizician britanic laureat al Premiului Nobel pentru fizică în acelaşi an, astăzi profesor emerit, afirmă ca nici o universitate nu l-ar angaja în condiţiile sistemului academic actual deoarece nu ar fi considerat suficient de „productiv“ ştiinţific.
A apărut astfel un curent de opinie care îşi propune să crească transparenţa şi eficienţa cercetării, să îmbunătăţească diseminarea rezultatelor acesteia către întreaga societate (mai ales către zona de business, capabilă să le traducă în realizări palpabile) şi să accelereze convertirea ei în produse/bunuri. Născut oficial în 2002 (Open access declaration of Budapest), acest curent, care ar putea produce o schimbare culturală majoră în mediul academic, a unit două tendinţe globale similare – Open Access (acces liber la publicaţii) şi Open Source (acces deschis la date) – este deseori rezumat utilizând sintagma Open Science.
Stimulate de evoluţii europene recente în domeniu, aceste rânduri îşi propun să realizeze o evaluare a principiilor, impactului, avantajelor şi dezavantajelor ce caracterizează fenomenul Open Science şi să prezinte o parte din întrebările (încă) fără răspuns care îl însoţesc. Totodata, ele se doresc a fi o atenţionare serioasă a societăţii ştiinţifice româneşti, în prezent inertă faţă de schimbările importante pe care adoptarea la nivel global a filosofiei Open Science le va impune. Mai precis, mă tem că vom ajunge – aşa cum se întâmplă de ani şi ani de zile la sfârşitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie, când se aşterne prima zapadă – să fim (pentru a câta oară?) „luaţi prin surprindere“, „pe neaşteptate“ – cu suportarea costurilor aferente...

Open Science: Open Innovation, Open Access, Open Data, Open to the World...
Unul din primele exemple ale fenomenului Open Science este The Human Genome Project (lansat în 1990). Deschiderea oferită de acesta a permis decodificarea genomului uman în mai puţin de 15 ani şi a generat un impact economic semnificativ. De asemenea, a dovedit odată în plus „faţa umană a ştiinţei“ – sau existenţa unei „ştiinţe mai bune“.
Amploarea fenomenului, întărită de susţinerea Casei Albe („…informaţia este un lucru de preţ care se multiplică atunci când este împărtăşită“ – B. Obama, 2013) a determinat Preşedinţia olandeză a Consiliului Europei să lanseze o pledoarie publică pentru „accesul deschis complet la toate publicaţiile ştiinţifice“ (The Amsterdam Call for Action on Open Science, 4–5 aprilie 2016, Amsterdam) şi să propună un set de acţiuni concrete de orientare a Comunităţii Europene către Open Science. Punctul de plecare al acestor politici publice (de interes major pentru sistemul românesc de educaţie, cercetare şi inovare) este încurajarea dezbaterii pe această temă, cu speranţa conturării de idei şi concepte noi asupra a ceea ce UE ar trebui să facă, să nu facă sau să facă diferit în zona Open Science.
Motivaţia este aceea că UE, care investeşte mult in cercetare (fonduri publice şi private), lider global în producerea de cunoştinţe ştiinţifice, are o rată mică de succes în transformarea cercetării în inovare şi în transpunerea rezultatelor acesteia pe piaţă. Drept măsură de corecţie au fost stabilite şi propuse trei obiective principale ale strategiei europene în domeniul cercetării şi inovării, menite să consolideze programele (Horizon 2020) şi politicile (European Research Area) deja existente: Open Innovation (deschiderea inovării către toţi „jucătorii“ activi, pentru o circulaţie mai liberă a cunoştinţelor şi transformarea lor în produse şi servicii), Open Science (tranziţia de la formula standard de diseminare la împărtăşirea şi utilizarea tuturor cunoştinţelor disponibile chiar într-o etapă timpurie a cercetării) şi Open to the World (deschiderea către „actori“ din exteriorul UE).
Această abordare modifică întreg ciclul de viaţă al cercetării, de la selecţia temelor la modul în care cercetarea este efectuată, utilizată şi reutilizată şi îi afectează pe toţi cei implicaţi – organisme de finanţare, instituţii de cercetare şi cercetători, edituri, consumatori şi utilizatori ai literaturii ştiinţifice. Strategia europeană prevede şi un set de cerinţe pe care trebuie să le satisfacă rezultatele care se vor împărtăşite, adunate sub sintagma FAIR – ele trebuie să fie vizibile (uşor de găsit), accesibile, interoperabile şi reutilizabile.

Actorii Open Science
Trecerea la accesul liber a fost până acum un proces de tip bottom-up (de jos în sus), care a evoluat de la câţiva cercetători la câţiva mari finanţatori ai cercetării. Conform profesorului Stevan Harnad de la Universitatea din Southampton, cea mai mare parte din producţia ştiinţifică mondială este reprezentată de 2,5 milioane de articole pe an publicate în 24 mii de reviste peer-review. Dintre acestea, mai puţin de 5% sunt de tip open acces.
La nivel internaţional există tendinţe diferite în preferinţele şi politicile publice referitoare la Open Acces şi, în general, la Open Science. Liderii în domeniu sunt Brazilia, Statele Unite şi Marea Britanie, ţări în care există reglementări obligatorii impuse de organismele de finanţare şi/sau de guvernele locale şi naţionale care finanţează cercetarea din bani publici. UE se află în urma acestor ţări – dar încearcă să recupereze decalajul –, campionul european în domeniu fiind Olanda. După ce, în primii ani de viaţă, fenomenul Open Science a cunoscut o dezvoltare globală exponenţială, creşterea numărului de articole cu acces liber a încetinit semnificativ în ultima perioadă. Accesul liber la cărţile ştiinţifice se află în fază incipientă, supus multor întrebări, şi este cu siguranţă mai redus decât în cazul articolelor.
Open Science nu poate funcţiona fără câţiva actori principali. Cercetătorii, direct interesaţi de diseminarea cât mai rapidă şi extinsă a rezultatelor muncii lor, de comunicarea cu exteriorul, joacă un rol complex în publicarea ştiinţifică: ei sunt „consumatori“ (cititori, utilizatori), „producători“ (autori) şi „referenţi“ sau „recenzori“ (asigură calitatea). Poziţia lor faţă de o eventuală impunere a Open Science (Open Access şi Open Source) poate varia de la pozitivă la neutră sau chiar pragmatică, funcţie de modul în care aceasta le va influenţa evoluţia profesională, de costurile sau obligaţiile profesionale pe care le-ar putea implica.
Entităţile de cercetare îşi doresc să asigure cercetătorilor cel mai bun acces posibil la literatura ştiinţifică mondială – în fond, reputaţia şi finanţarea lor depind de nivelul calitativ şi cantitativ al produselor ştiinţifice generate de aceştia. Dar pe de altă parte, Open Science înseamnă pierderea exclusivităţii asupra rezultatelor şi datelor proprii, particulare, acest fapt putând determina cercetătorii şi centrele de cercetare să reducă sau să elimine investiţiile în experimente/cercetări şi echipamente noi, cu diminuarea avantajului competitiv de care se bucură cele din prima parte a topurilor în domeniu. Se conturează astfel necesitatea unei abordări diferenţiate a conceptului open, care să ofere opţiuni variate de partajare a informaţiilor.
Organismele de finanţare a cercetării (din nou, ne referim la finanţarea din bani publici) au rolul important de a stabili „regulile jocului“ – parametrii principali ai procesului de cercetare – şi pot impune cerinţe direct referitoare la modul de publicare, având un rol important în implementarea dar şi în finanţarea necesară Open Science.
Editurile ştiinţifice, în special cei trei mari jucători de pe piaţă (Elsevier, Wiley, Springer), care publică împreună (cu profituri de invidiat) aproape jumătate din articolele peer-review, au investit eforturi, timp şi resurse financiare pentru a-şi consolida poziţia şi valorifica experienţa şi doresc să şi le menţină. Atât timp cât ceilalţi jucători din cercetare vor continua să acorde importanţă proceselor de evaluare prin intermediul factorilor de impact, editurile/editorii vor continua să deţină o poziţie puternică.



Impactul Open Science. Avantaje şi dezavantaje
Impactul generat exclusiv de asigurarea unui acces liber la publicaţii şi implicit rezultate ştiinţifice nu are o imagine clară. Adepţii conceptului Open Science susţin că acesta are potenţialul de a întări şi dezvolta ştiinţa prin creşterea gradului de transparenţă şi deschidere, accelerarea proceselor specifice cercetării (în special a diseminării rezultatelor), consolidarea legăturilor între discipline şi între cercetători, stimularea cercetării interdisciplinare, apariţia şi dezvoltarea de noi teme, domenii şi oportunităţi de cercetare ş.a. În plus, fiind „deschisă“, va creşte şi responsabilitatea cercetării în utilizarea resurselor publice de care beneficiază.
Dar mecanismul cercetării este complex, sensibil la factori externi, şi cuprinde câteva elemente cheie: calitatea publicaţiilor şi cunoştinţelor (şi controlul acesteia), diseminarea rapidă şi uşurinţa cu care pot fi găsite/accesate. Pentru a avea cu adevărat un impact pozitiv important asupra ştiinţei, Open Science va trebui să reuşească să aducă un plus în aceste direcţii – şi aici apar primele semne de întrebare. Un prim, serios semn de întrebare se referă la modul în care, într-un sistem open (de aşteptat) în continuă creştere, poate fi uşor identificată o lucrare sau poate fi găsit un set de rezultate importante sau de calitate. Pus de multe ori sub semnul întrebării, vehement contestat uneori, factorul de impact s-a dovedit a fi totuşi un indicator util, fără alternativă cu adevărat viabilă, iar apariţia fenomenului open a avut drept efect secundar nedorit apariţia unor reviste „prădător“, care îl manipulează în mod abil. În plus, transferul costurilor de publicare de la cititori la autori (cercetători, instituţii de cercetare, organisme de finanţare), o variantă actuală a sistemului open, nu stimulează calitatea articolelor şi poate avea un impact financiar negativ asupra sistemelor de cercetare slab dezvoltate/finanţate (cum este şi cel românesc).
Prin urmare, implementarea unui astfel de modus operandi impune conceperea unor sisteme noi, alternative de stabilire a reputaţiei ştiinţifice şi schimbarea modului de evaluare a calităţii şi impactului cercetării. Sistemul actual de cercetare şi inovare va fi serios zdruncinat, iar carierele actuale şi viitoare ale celor implicaţi vor fi influenţate decisiv. În plus, acţiunile Open Science pot deveni uşor noi poveri administrative şi pot determina apariţia unui fenomen de rezistenţă în mediul academic.
Totodată (foarte important!), această filozofie poate consolida legătura firavă dintre ştiinţă şi societate (şi industrie, acolo unde există!) – finanţatorul primar al cercetării, cu efecte economice, sociale şi de imagine pozitive. Evident, situaţia este mult mai complexă (dar afirmaţia anterioară rămâne valabilă): chiar dacă finanţarea este publică, taxele sunt plătite pentru ca societatea să poată beneficia de rezultatele finale, cu impact socio-economic (noi materiale sau medicamente, de exemplu) şi nu neapărat pentru a asigura contribuabililor acces la „rezultate ştiinţifice pure“. Literatura ştiinţifică este mai greu de înţeles şi asimilat, este specializată, elitistă, iar varianta open în forma ei actuală nu pare a fi capabilă să reducă decalajul dintre ştiinţă şi societate, dar poate conduce uşor la o interpretare sau o utilizare greşite sau rău intenţionate a rezultatelor de către publicul larg sau terţi interesaţi (fenomen întâlnit, din păcate). Ea trebuie completată de o strategie simplă de „traducere“ a rezultatelor ştiinţifice într-o formă accesibilă unui public mai larg, pentru a genera un impact educaţional autentic.
O ştiinţă „deschisă“ nu reprezintă în mod automat o ştiinţă ale cărei rezultate şi cunoştinţe sunt comercializate sau transformate în plus-valoare socio-economică, dar orice sistem incapabil să atingă viabilitate economică pe termen lung nu are şanse de reuşită sau chiar de supravieţuire. Este aşadar clar că, în stadiul actual, filosofia open nu poate oferi suficiente argumente sau dovezi care să satisfacă această cerinţă – dimpotrivă, se observă uşor o asimetrie netă între costurile şi beneficiile potenţiale ale accesului liber la rezultatele cercetării. Conceptul open va afecta în mod cert infrastructura cercetării prin modificarea raportului dintre componentele sale, prin necesitatea unui sistem superior de stocare şi partajare a datelor, conceperea şi acceptarea generală a unor noi seturi de standarde de ordin calitativ şi juridic (cele referitoare la proprietatea intelectuală privată a datelor, de exemplu). Toate acestea implică timp de rezolvare, dificultăţi multiple şi costuri suplimentare semnificative care, în plus, variază de la o disciplină la alta. Open Science nu se poate traduce prin „ştiinţă gratis“ – există multe argumente solide în favoarea protejării rezultatelor cercetării, mai ales a celor cu potenţial impact comercial.
Deschiderea ştiinţifică trebuie să implice şi un set de limite clare – este ilogic ca toate datele furnizate de cercetare/ştiinţă să fie accesibile tuturor în mod necondiţionat. Utilizarea eronată sau în scopuri greşite, mai ales (dar nu numai!) în cercetarea biomedicală, viaţa privată, interesele comerciale sunt motive peste care, din punct de vedere etic, nu se poate trece. Raţionamentul e simplu: este important de stabilit atât cine are acces la date, cât şi modul în care le poate utiliza şi, ca o concluzie firească, este nevoie de pregătire şi educare.



Concluzii
Conceptul Open Science nu trebuie văzut sau implementat ca o nouă modalitate de a face ştiinţă, ci drept o etapă complexă şi importantă într-o strategie generală de atingere a unui scop nobil: o mai bună şi eficientă utilizare etică a cunoştinţelor de calitate atât în interiorul, cât şi în exteriorul lumii ştiinţifice. Este singura cale prin care filosofia open va avea succes în a genera valoare ştiinţifică, educaţională, socială, economică. Nu este conturat încă un sistem Open Science sustenabil, în care accesul liber la publicaţii şi date ştiinţifice şi asigurarea calităţii acestora să se afle pe picior de egalitate, dar lucrurile sunt în permanentă schimbare.
Evoluţia fenomenului şi intenţiile celor mai mari jucători internaţionali din domeniu duc însă spre o concluzie clară – sistemul open va deveni în curând realitate. Cea mai importantă întrebare pentru cercetarea finanţată din fonduri publice este nu dacă, ci cum va împărtăşi creaţia sa. Această dilemă este însoţită de multe alte întrebări punctuale ce nu-şi găsesc încă răspuns: care sunt datele ce trebuie împărtăşite? cum vor fi ele interpretate şi utilizate de publicul larg? cine suportă costurile? care este cel mai potrivit sistem de validare a calităţii ştiinţei? cum poate fi promovată şi stimulată deschiderea când există mulţi actori (cercetători, institute, universitaţi) care nu au fondurile necesare pentru a produce, analiza şi disemina datele proprii? cum poate fi atins un echilibru între a asigura cercetătorilor un acces cât mai rapid la date şi articole şi a respecta drepturile şi cerinţele celor care le-au generat?
Există şi o întrebare la care ar trebui să găsim uşor un răspuns, atât timp cât realizăm că cele prezentate ne vor influenţa în mod direct: ce putem face noi? Răspunsul este simplu: să ne implicăm cu adevărat, începând chiar de astăzi. În primele etape ale strategiei de orientare către Open Science, Comisia Europeană a ales un dialog deschis cu toţi cei implicaţi şi pare mai decisă ca oricând să îi asculte şi pe cei „mai mici“. Poate că a venit momentul să devenim vizibili şi relevanţi, să încercăm să stabilim un set sănătos de interese şi să le apărăm.
Sistemul de cercetare al României suferă de multe boli cronice. Ţara noastră face parte din categoria ţărilor care consumă mai multă ştiinţă decât produce (deşi randamentul cercetării ştiinţifice e net superior finanţării!) şi are toate şansele, cel puţin teoretic, de a câştiga de pe urma Open Science. Transpus în realitatea românească, acest adevăr conduce la trei scenarii. Cel optimist presupune o implicare from top to bottom (de sus în jos: organisme de finanţare – entităţi de cercetare – cercetători), în care vom înţelege provocările, conceptele, impactul, avantajele şi dezavantajele Open Science şi vom participa activ în stabilirea strategiei europene. Acest scenariu are toate şansele de a genera efecte pozitive în cercetarea românească şi chiar de a reduce distanţa care o separă de marii jucători europeni. Scenariul pesimist (cu accente de deja-vu) se referă la o atitudine pasivă, în care îi lăsăm pe ceilalţi să decidă regulile jocului şi, surprinşi nepregătiţi, ne distanţăm şi mai mult de ţările care contează în cercetare. Personal, îmi este frică de ceea ce ne-ar putea aduce acest scenariu. Ultima variantă, cea realistă, se bazează pe încercările jucătorilor „mici“ (cercetătorii) de a se adapta din mers, de a găsi soluţii de circumstanţă sau compromis pe fondul nepăsării decidenţilor. Dar, foarte probabil, acest scenariu ne va izola şi va certifica poziţia de ţară minoră în lumea ştiinţei.

Ce scenariu vom alege?
Acest articol şi comentariile aferente nu au pretenţii de autenticitate deplină – ele au fost inspirate şi sunt validate de o multitudine de studii şi puncte de vedere solid argumentate. Câteva dintre cele mai importante, consultate în realizarea acestui material, sunt listate în rândurile următoare.

1. AWTI (Advisory council for science, technology and innovation, 2016), Dare to share. Open access and data sharing in science, Haga, 2016
2. V. Tracz, R. Lawrence, Towards an open science publishing platform, F1000Research, 5:130, 2016
3. European Commission, Directorate-General for Research and Innovation, Open innovation, open science, open to the world. A vision for Europe, 2016
4. B. Mons, Report of the High Level Expert Group, Workshop on governance and funding for the EOSC, Bruxelles, 2016
5. T. Insel, Director’s Blog: Open Data, 2013
6. M. Teperek, Open Data – moving science forward or a waste of money & time?, Open Data panel discussion, University of Cambridge, 2015.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite
BALTAG LICĂ
Open Acces asigură dezvoltarea țărilor mari, toate mințile luminate vor lucra în favoarea lor. Sub pretextul dezvoltării cercetării științifice, țările de origine ale cercetătorilor vor fi ignorate. Ori țările își vând cercetătorii, munca acestora, ori ceea ce e și mi grav, cercetătorii își lasă țările pentru triumful prestigiului personal și dezvoltarea altora. Babilonul se definește astfel și în rândul oamenilor de știință, bineînțeles că organizat sau dirijat de anumite interese. Banii nu pot cumpăra totul. Sufletul nu-i de vânzare.
27 Martie 2017, 10:39:14