Revista >> Ianuarie - Februarie 2017 [Nr.191] >> Cercetare & Invatamant superior

Cercetarea suferă de lipsa „viselor“ şi a celor „cu adevărat chemaţi“

Alexandru Batali

16 Februarie 2017

9. Persoana care v-a influenţat cel mai mult cariera ştiinţifică?
Voi reînnoi declaraţia anterioară – Acad. Marius Peculea.
Vreau să vă spun că la începutul anilor ’90 am lucrat alături de dânsul la strategia de dezvoltare pe termen scurt şi mediu a institutului, lucru care mi-a şlefuit atât educaţia, cât şi gândirea. Era perioada în care s-a făcut tranziţia de la cercetările specifice tehnologiei de producere a apei grele către un nou program, acela al separării tritiului şi deuteriului. A fost un examen al vieţii pe care l-am trecut cu entuziasm şi încredere, motiv care l-a determinat pe Domnul Acad. Marius Peculea să mă recomande în anul 1993 pentru funcţia de Director General al institutului. Este firesc ca sentimentele mele de respect, stimă şi gânduri bune, să-i fie adresate şi să-l călăuzească pretutindeni.

10. Liderul din sistemul CDI pe care îl admiraţi?
Greu de diferenţiat între diferitele abordări ale coordonării sistemului de cercetare din România. Dificultatea de a prioritiza devine şi mai greoaie în condiţiile în care nivelul de succes a fost afectat fundamental şi de alţi factori externi sistemului de cercetare, independent de viziunea şi dorinţa personală a liderului temporar prezent în fruntea autorităţii respective. Ceea ce sunt însă convins este că există câţiva care vor rămâne în istoria recentă a cercetării româneşti (dacă pot spune aşa) ca persoane cu dorinţă de progres şi dorinţă de a impulsiona sistemul de cercetare, pe când alţii vor fi categorisiţi drept simple instrumente politice ale vremii.

11. Principalul merit în sistemul de CDI?
De a fi prezent şi aproape de orice iniţiativă benefică sistemului, cu precădere a ICSI Rm. Vâlcea. Am urmărit ca institutul să dispună de o infrastructură de cercetare de ultimă generaţie pentru domeniul nostru de competenţă, motiv pentru care de-a lungul anilor, la un ciclu de minimum 4 ani, în cadrul sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare al institutului au apărut noi investiţii specifice studiului izotopilor, a investigaţiilor şi aplicaţiilor pentru energie-mediu, cu o orientare primordială către transferul tehnologic.

12. Regretul cel mai mare?
Nu cred că am un astfel de regret. Evident, pe parcursul activităţii mele am avut numeroase îndoieli, dar şi regrete, de la a nu reuşi să conving decidenţii vremii de utilitatea şi fezabilitatea unor proiecte de cercetare-dezvoltare şi până la regretul de a pierde pe parcursul acestui lung drum numeroşi parteneri şi colaboratori.

13. Cercetarea românească: puncte forte, puncte slabe?
Există în atitudinea mea generală o anumită reţinere în a categorisi şi analiza critic ceea ce alţii au construit. Aceasta duce şi la o atitudine continuă de adaptare a activităţii mele în fruntea institutului de la Vâlcea la condiţiile existente la un moment dat. Cred însă, luând ca referinţă experienţa din cadrul ICSI Rm. Vâlcea, dar şi ceea ce am observat la alţi colaboratori, că cercetarea românească este pe un trend ascendent, aproape de excelent din punct de vedere al infrastructurii, dar mai puţin satisfăcător din punct de vedere al cantităţii, şi mai ales a recrutării resursei umane de calitate. O fragmentare pe multe direcţii, cuplată şi de o suprapunere fără cooperare pe câteva domenii esenţiale, conduce la inexistenţa unei mase critice pe topici de interes, astfel încât rezultatele nu sunt pe măsura investiţiilor făcute.
Din păcate asistăm astăzi la dezvoltarea unor infrastructuri de cercetare care tind să devină nefuncţionale, în principal din cauza imposibilităţii de atragere a cercetătorilor de calitate, nemotivaţi fie din considerente financiare, fie de ordin personal.

14. Cel mai bun proiect de cercetare existent?
Există multe proiecte în momentul de faţă care sunt promiţătoare, atât din punct de vedere al rezultatelor aşteptate, cât şi al impactului asupra societăţii în general. Dacă ar fi să mă gândesc doar la cele ale institutului, pot spune că la vremea lor, fiecare proiect de cercetare ulterior transferat către industrie a fost „cel mai bun proiect“, şi mă refer aici cu precădere la „apa sărăcită în deuteriu“, „programul de criogenie şi separare a tritiului – specific detritierii apei grele“, sau „heliul lichid“. La nivel naţional, în acest moment proiectul ELI este proiectul cel mai vizibil şi cel mai de amploare din punct de vedere al finanţării, dar nu cred că este normal „să punem toate merele într-un singur coş“. În general, un proiect de cercetare poate fi analizat corect numai după finalizare, astfel încât cred că mai avem de aşteptat.

15. Cel mai defectuos proiect de cercetare?
Nu cred că există un „cel mai defectuos“ proiect. În schimb, cred că „defectuoase“ au fost o multitudine de proiecte finanţate, în special în ultimii 5 ani, care, lipsite de finanţările contractate iniţial, s-au transformat în simple hârtii raportate, cu o pierdere inutilă de bani, chiar dacă erau deja mult limitaţi. Şi vorbesc despre sute de proiecte eşuate...

16. Cea mai bună politică de cercetare din ultimii ani?
Cred că fiecare viziune existentă (cu câteva excepţii, una chiar de dată recentă!) în fruntea autorităţii de cercetare - indiferent cum s-a numit la un moment dat - a avut şi puncte progresiste, dar şi elemente care s-au dovedit nerealiste şi care pe parcurs au fost eliminate. De multe ori sistemul de cercetare s-a manifestat ca un organism atacat de viruşi, pe care din fericire anticorpii i-au eliminat.

17. Cea mai proastă decizie la nivelul politicii de cercetare?
În general cea mai proastă abordare a fost bazată pe negarea generală a ceea ce a fost înainte, fără a judeca calităţile şi defectele punctuale ale sistemului. Acesta este motivul pentru care de cele mai multe ori politicile în cercetarea românească se resetează la un ciclu aproximativ de patru ani, discontinuităţile fiind elemente importante în limitarea progresului ştiinţei în România. Din păcate această lipsă de detaşare politică a influenţat şi deciziile punctuale privind unele institute şi, mai mult, s-a ajuns la nivelul personal.

18. Şansa relansării cercetării româneşti?
Există în cercetarea românească o serie de direcţii pozitive şi de interes social. Cred că în perioada imediat următoare va urma o etapă de selectare a temelor de cercetare şi o îngustare a direcţiilor prioritare, în special pentru o mai bună focalizare a eforturilor, atât umane, cât şi financiare, în scopul obţinerii de rezultate notabile şi creşterii vizibilităţii.
Este important să găsim soluţii de a convinge tinerii cu potenţial din şcolile româneşti să rămână şi să se implice în sistemul de cercetare românesc. Există o infrastructură similară celor din ţările dezvoltate, există condiţii de lucru apropiate, dar... lipsa celor „cu adevărat chemaţi“ este acută. Situaţia este nu departe de ceea ce se întâmplă în sistemul de sănătate din România, păstrând proporţiile asupra repercusiunilor directe asupra societăţii româneşti, dar cu impact pe termen lung similar.