Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Universitățile europene între modelul local și cel global

27 Aprilie 2017



În ultimele două decenii, universitățile europene au trecut prin schimbări majore de paradigmă instituțională. Noile „provocări” cu care se confruntă educația și cercetarea universitară europeană, într-o perioadă ce pune mare preț pe eficiența și profitabilitatea investițiilor publice, au fost analizate pe larg în prelegerea The European University: A Culture of Disenchantment? (Universitatea europeană: o cultură a deziluziei?), susținută recent la Colegiul Noua Europă – Institut de Studii Avansate din București de Antonio Loprieno, profesor de istoria instituțiilor la Universitatea din Basel (Elveția).



Egiptolog de talie internațională, cu specializare în studii clasice și cu stagii de cercetare și predare în universități din Italia, Germania, Elveția, Franța, Israel sau Statele Unite, profesorul Loprieno a acumulat și o vastă experiență managerială, ca Rector al Universității din Basel și președinte al Conferinței Rectorilor din Elveția. În prezent, Antonio Loprieno este președintele Austrian Science Board, organismul consultativ al autorităților austriece în chestiuni legate de politici educaționale și de cercetare.
Pentru a înțelege rostul universității ca instituție publică, profesorul Loprieno a făcut mai întâi un periplu istoric. De la începuturile sale în Evul Mediu și până la finalul secolului al XVIII-lea, universitatea (etimologic, latinescul universitas înseamnă „întreg”, „breaslă”, „corporație”) a reprezentat o comunitate a elitelor. „Cei aleși” erau pregătiți în special în cele trei domenii considerate vitale pentru bunul mers al societății medievale: drept, medicină și teologie. La aceste școli, apărute în jurul bisericilor și mănăstirilor, aveau acces în primul rând categoriile sociale privilegiate, iar programa includea cultivarea în cele șapte arte liberale: gramatica, astronomia, retorica, logica, aritmetica, geometria și muzica. Ulterior, disciplinele s-au grupat în științe umaniste (trivium) și exacte (quadrivium), cristalizându-se primele curricula și primele universități din Europa: la Bologna (1088), Paris (c. 1150) și Oxford (1167). Deși s-au fondat și au evoluat în contexte socio-politice diferite, universitățile se asemănau prin două trăsături comune: elitismul și utilitarismul lor. Cum argumenta profesorul Loprieno, „astăzi tindem, în special în mediul academic din Occident, să neglijăm faptul că universitățile s-au constituit, încă de la începuturi, și din considerente practice”.
În secolul al XIX-lea a început emanciparea graduală a universităților față de vechile canoane, prin reforme ce au impus noi practici academice, fiecare cu ambiția de a educa cât mai adecvat tinerele generații. În Germania, filozoful Wilhelm von Humboldt (1767-1835) a imaginat un model holistic de cercetare avansată și educație, care să producă indivizi autonomi, „eliberați” de reguli și capabili să-și dezvolte propriile raționamente. Universitatea trebuia să-i stimuleze să-și găsească propria cale și să devină „cetățeni ai lumii”, nu să-i facă să deprindă cunoștințe standard. Era o formare ce se hrănea din idealurile iluministe și încuraja dezvoltarea cunoașterii prin cercetare științifică originală, în urma căreia absolventul primea cel mai înalt titlu academic, acela de „doctor”. În Marea Britanie, cardinalul John Henry Newman (1801-1890) considera universitatea ideală drept o comunitate de gânditori care, prin studiul unor texte și metode canonice, se angajau în „exersarea minții”. Modelul său propunea o educație generală solidă, din care să germineze specializarea de mai târziu, recunoscută astăzi prin titlurile de „licență” și „master”. Franța post-napoleonică a deschis larg ușile educației universitare prin programe de calificare profesională (ingineri, economiști etc.) reunite în școli superioare (grandes écoles). Studenții deveneau buni profesioniști și, foarte important, erau rapid absorbiți de piața muncii. Acest triplu model academic impus în secolul al XIX-lea a funcționat, în linii mari, până la finalul veacului al XX-lea și multe dintre valorile promovate de universitățile moderne fac încă parte din idealul educațional al vremurilor noastre.

O nouă paradigmă în era cuantificării
Cu demararea procesului Bologna, în anul 1999, și primii pași spre crearea unui cadru comun pentru învățământul superior din Europa – nevoie stringentă odată cu extinderea Uniunii Europene și a pieței unice –, s-a produs o nouă schimbare de paradigmă. Dacă până atunci profesorul se considera că guvernează procesul educațional, mai apoi el a devenit un simplu agent în cadrul acestui complex proces. Universitățile nu se mai definesc printr-o misiune instituțională ce cuprinde o declarație de principii, ci au un plan strategic pentru a atinge anumite obiective (de preferință cuantificabile); ele nu mai sunt animate de valori comune, ci de scopuri instituționale. Universitățile sunt în general ferite de ingerințe politice și se bucură de un mare grad de autonomie instituțională, dar independența față de autoritățile de stat se limitează la nivelul administrativ, întrucât finanțarea publică le face complet dependente de instituțiile de stat. În privința identității lor, reputația câștigată în timp nu mai este suficientă pentru a le asigura continuitatea instituțională; conceptul brandului de succes se strecoară și în mediul academic. „Ne concentrăm pe logo, dorim vizibilitate și clasificări internaționale – ranking-uri – excelente”. De aici, a continuat profesorul Loprieno, sentimentul de „spulberare a vrajei”, de „dezumflare și deziluzie” ce învăluie universitățile europene în secolul al XXI-lea, nevoite să intre în era cuantificării, să treacă periodic testul indicilor ce le măsoară performanța și le plasează pe o piață academică globală. „Ciocnirea dintre cele două sisteme”, pe care profesorul Loprieno le numește modelul local și modelul global, „produce nemulțumire, frustrare”.

O perspectivă „piramidală” asupra educației
Principalele caracteristici ale celor două sisteme sunt explicate de egiptologul Loprieno folosind modelul a două piramide. În modelul european (piramida egipteană) funcționează ierarhiile instituționale ce depind doar de statut academic, iar obiectivele profesionale sunt atinse prin recunoaștere reciprocă în interiorul breslei. Scopul principal al învățământului superior este formarea într-o anumită disciplină, având ca model ideal cariera academică. Un astfel de parcurs pregătește viitorul absolvent pentru un anume rol în societate. O carieră în modelul global (piramida aztecă) presupune o capacitate mare de producție științifică – măsurabilă prin granturi, contracte de muncă etc. –, și de competitivitate (atât aspiranții, cât și instituțiile glorifică cultura competiției).
În prima parte a formării academice, studentul acumulează cunoștințe generale, urmând ca apoi să-și aleagă specializarea și să se decidă asupra profesiei. După un astfel de parcurs, absolventul va fi pregătit, ideal vorbind, să inoveze și să fie un lider în comunitate.



Efectele procesului Bologna în Europa pot fi rezumate succint în două etape. Între anii 1999 și 2005, implementarea reformei a venit cu așteptări mari cu privire la armonizarea sistemelor educaționale, creșterea mobilității studenților și îmbunătățirea strategiilor de învățare. În ansamblu, standardele de calitate au crescut, la fel ca și aparatul birocratic din universități. Între anii 2006 și 2017, pe măsură ce competitivitatea a devenit esențială, agenda educațională a trecut în plan secund, iar managementul instituțiilor a acordat o atenție deosebită cercetării avansate și inovării, dimensiuni cuantificabile ale excelenței instituționale. Cum acestea din urmă nu pot exista decât pe o piață mondială, modelul global (piramida aztecă) s-a impus și în lumea universităților din Europa, care trebuie să-l adapteze propriului lor context politic, economic și social.
Momentul de temporară deziluzie, consideră profesorul Loprieno, poate fi depășit doar printr-un învățământ superior personalizat și o abordare critică – în sensul de înțelegere profundă – a prezentului. În opinia sa, mediul academic trebuie să-și reconsidere rolul în societatea globală din era post-adevăr și să-și definească strategii instituționale care să fixeze locul fiecărei universități pe piața academică globală.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite