Revista >> Mai 2017 [Nr.194] >> Cercetare & Invatamant superior

Norme, reguli și cercetare științifică

Ana-Maria Sirghi

25 Mai 2017

De la ipoteza de lucru și metodologia prin care reflectează „filozofic” asupra lumii și până la rezultatul numit creație științifică, cercetătorii parcurg un drum lung, pavat atât de „regulile” nescrise ale comunității profesionale din care fac parte, cât și de legislația și procedurile formale care le reglementează activitatea. Modul în care ambele componente normative influențează investigația științifică propriu-zisă, alături de paradoxurile sau disfuncționalitățile întâlnite în practica efectivă au fost temele-cheie analizate de mai mulți cercetători români, cu varii specializări în domeniul științelor umaniste (arheologie, arte plastice, filozofie, istorie, muzicologie, sociologie, teologie ș.a.), participanți la Colocviul Norme, reguli și cercetare științifică, organizat recent de Colegiul Noua Europă – Institut de Studii Avansate din București.

Conform invitației inițiatorilor, Gheorghe Alexandru Niculescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, și Kázmér Kovács, profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, colocviul și-a propus „să pună în discuție relațiile dintre practicile cercetătorilor, regulile care sunt active explicit sau tacit în mediile din care fac parte și normele legislative care se referă la activitatea lor, pornind de la investigații filozofice și sociologice asupra felurilor în care oamenii creează și folosesc reguli și ajungând la ce poate spune experiența directă a participanților despre implicarea normativului în creația științifică”.

Etica cercetării și crizele sale

În toate domeniile de cercetare științifică se cristalizează treptat o etică de funcționare a „breslei”. Este un fel de „conștiință proprie”, prin filtrul căreia membrii respectivei comunități profesionale apreciază ceea ce este legitim și acceptabil în domeniul lor de competență, cum se produce creația originală de valoare, modalitățile în care se cooptează nou-veniții în „sistem”. Aceste norme de conduită, despre care a vorbit Dana Jalobeanu, profesor de filozofie la Universitatea din București și director al secției umaniste a ICUB (Institutul de Cercetare al Universității din București), au la bază „valori clasice precum acuratețea, prudența, încrederea și generozitatea”. Fără a fi enunțate explicit în modernitatea timpurie, asemenea principii s-au constituit în mod natural odată cu studiul în echipă și cu dezvoltarea cercetării colaborative, cum se derulează o mare parte din activitatea de cercetare astăzi. Un exemplu elocvent în acest sens, – ce poate părea bizar prin natura sa aparent minoră, dar căruia istoricul Anthony Grafton, profesor la Princeton University, i-a dedicat o analiză spectaculoasă în cartea The Footnote: A Curious History (Harvard University Press, 1997) –, este reprezentat de apariția și utilizarea notelor de subsol în scrierile umaniștilor. Prin ele, autorul unei lucrări științifice intră în dialog cu alți cercetători, împletind două nivele textuale, cel argumentativ și cel al aparatului critic, construindu-și demonstrația însoțit de reflecțiile comunității din care face parte. Laboratorul lui este complex, echipat cu marginalii și imposibil să ființeze insular. Din aceeași comuniune și mutuală încredere între cercetători a derivat și procedura de evaluare inter pares (peer review), fără de care nicio comunitate științifică nu poate evolua. Încălcarea acestor norme deontologice, precum în cazul recentelor scandaluri de plagiat, este cu atât mai reprobabilă în viziunea cercetătorilor onești, care devin gardienii valorilor asediate de lichelismul pseudo-academic.

Strategii instituționale și individuale de adaptare

Alături de asemenea norme interne de funcționare, cercetătorii „se supun” și realităților socio-politice în care respiră și care le influențează direct parcursul profesional și personal. În România ultimilor ani, pe fondul declinului demografic și al promovabilității reduse la examenul de bacalaureat, s-a constatat o scădere continuă a numărului de candidați admiși la studii universitare de licență. Pentru a face oferta de programe mai atractivă, universitățile s-au orientat către domenii conexe, mai acomodante cu cerințele prezentului. De exemplu, în cadrul mai multor facultăți umaniste din universitățile românești au fost înființate specializări precum Relații Internaționale sau Științe Politice, după cum a explicat Constantin Ardeleanu, profesor la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați și bursier al Colegiului Noua Europă din București.

O altă strategie de adaptare instituțională este dezvoltarea studiilor masterale și doctorale. Dependente de fondurile bugetare, instituțiile de învățământ superior încearcă să atragă sumele mai consistente acordate pentru nivelurile superioare ale ciclului Bologna. Ceea ce a rezultat poate părea paradoxal, dar este perfect explicabil în actualul context al subfinanțării educației universitare în România: scăderea numărului de studenți înscriși la nivelul licență, dar creșterea numărului de doctoranzi și, implicit, de conducători de doctorat, interesați și beneficiile materiale ale promovării în carieră.

În ultimul deceniu, criteriile „oficiale” de recunoaștere academică au suferit numeroase modificări. Dacă până în 2005 promovarea profesională se făcea printr-o procedură de validare „inter pares”, reforma impusă în timpul mandatului lui Mircea Miclea (ministru în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005) a introdus criterii cuantificabile de excelență științifică. Astfel, Ordinul de Ministru 5100/2005 preciza că, „în scopul racordării învățământului superior la standardele internaționale, alături de vizibilitatea și impactul național, vizibilitatea și impactul internațional sunt condiții fundamentale pentru obținerea titlului de profesor universitar cu efect direct asupra programelor de masterat, de doctorat și postdoctorale. Vizibilitatea și impactul internațional sunt operaționalizate prin publicații cotate de Institutul pentru Informația Științifică (ISI) și/sau indexate în baze de date internaționale reprezentative pentru domeniu, precum și prin contracte/granturi obținute prin competiție internațională”.

„Cursa” după articole cotate ISI și indexate în baze de date internaționale continuă de atunci, dificultățile cercetătorilor fiind sporite de permanentele modificări ale „etaloanelor” și „produselor” care definesc „vizibilitatea și impactul” academic la nivel național și internațional. Modificate în 2007, 2011, 2012 sau 2016, asemenea măsuri de „racordare la standardele internaționale” au reprezentat, cel mai adesea, modalități prin care calitatea cercetării (subiectivă și relativă, dar în general acceptată în rândul fiecărei comunități profesionale) a fost treptat înlocuită cu cantitatea „produselor” finite obținute.

Nu în ultimul rând, merită amintit și rolul pe care îl au publicațiile științifice în cariera cercetătorilor. Dincolo de marele succes al platformelor social media, publicațiile academice (în format „clasic” sau digital) reprezintă, încă, principalul instrument de comunicare a rezultatelor cercetării științifice. Ele conferă prestigiu profesional atât autorilor lor, cât și instituțiilor pe care aceștia le reprezintă. Pe lângă costurile ridicate care încetinesc sau chiar blochează apariția lor în format tipărit, lipsa redactorilor „profesioniști” a devenit o problemă pregnantă a publicațiilor românești editate în cadrul universităților sau institutelor de cercetare ale Academiei Române. Din cauza salariilor mici, profesia de redactor este pe cale de dispariție, iar revistele care continuă să apară își datorează existența vreunui editor „romantic” care dorește să le întrețină, uneori pe propria cheltuială.

Dilemele cercetării artistice

Evoluând pe teritoriul înțelesurilor multiple, între două borne care sunt „puncte de fugă”, nu limite stricte – cercetarea științifică și practica artistică –, cercetarea artistică scapă preciziilor, caracterului fix, definițiilor. Este foarte greu să spui ce „este” aceasta; mai curând se remarcă ce ar putea deveni, spre ce tinde, cum se face sau preface continuu. În încercarea de a explica cercetarea artistică, suedezul Mika Hannula (scriitor, profesor, critic de artă și curator) s-a „jucat” cu metaforele într-un eseu acum de referință în domeniu (Catch Me If You Can: Chances and Challenges of Artistic Research, publicat în „ArtMonitor” nr. 4, 2008), citat în cadrul colocviului de Ruxandra Demetrescu, profesor la UNArte București:
„Cercetarea artistică este:
1. Precum încercarea de a alerga prin zăpada proaspătă ce-ți ajunge până la brâu. Transpiri mult, e greu și nu foarte plăcut, dar, dacă o faci cu consecvență și coerență, vei reuși.
2. Precum traversarea unui râu, încet, pas cu pas. O anume moderație este esențială pentru o cercetare de valoare, iar în cercetarea artistică asta înseamnă să înțelegi cât timp durează ca două perspective diferite asupra realității să se ciocnească, să se opună și să colaboreze.
3. Precum călătoria cu navele contrabandiștilor, ce se scurg încet în noapte, fără lumini, aproape ciocnindu-se, dar neatingându-se niciodată între ele.
Practica cercetării necesită interacțiune colectivă și angajament reciproc și de durată”.

În România, doctoratul în domeniul artelor s-a impus în jurul anului 2000 drept o formulă de reconfirmare a poziției universitare. Dar, fără o tradiție specifică și confruntându-se cu idiosincraziile artistului față de cercetare, cercetarea artistică este, cu rare excepții, un „exercițiu semi-ratat” în care este mimat un exercițiu de istoric al artei, iar artistul vorbește despre propria lui practică artistică.

Legat de faptul că unii artiști se tem că cercetarea ar putea lucra în detrimentul talentului, compozitorul Dan Dediu, profesor la Universitatea Națională de Muzică din București, a subliniat faptul că opoziția între rațiune și simțire este în mare parte rezultatul unei anume forme de superstiției. „E ca și cum ai crede că dacă știi mai multe despre muzică vei fi mai puțin sensibil la ea”. Reluând o idee menționată la începutul acestui text, credem că asemenea viziuni critice subliniază treptata cristalizare a unor norme care reglează funcționarea domeniului, în pofida deplinei pâcle legislative ce încă învăluie domeniul cercetării artistice.