Revista >> Iunie 2017 [Nr.195] >> Cover Story

De 20 de ani în România, Programul Erasmus schimbă vieţi, deschide minţi

Radu Ghitulescu

27 Iunie 2017

Uniunea Europeană celebrează anul acesta 30 de ani de la lansarea Programului Erasmus, una dintre cele mai longevive şi prolifice iniţiative în domeniul educaţiei, formării profesionale şi tineretului, care a marcat şi evoluţia societăţii româneşti în ultimii 20 de ani. Erasmus este un proiect cu istorie şi implicaţii adânci în transformarea României, despre a cărui evoluţie, valori şi provocări am vorbit cu doamna Monica Calotă, directorul Agenţiei Naţionale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale (ANPCDEFP), entitate care gestionează acest program de peste un deceniu.

Fiecare vârstă are frumuseţea sa. Cum arată acum, la 30 de ani de la lansare, programul Erasmus+?
Pentru a-i înţelege „înfăţişarea“ de astăzi, trebuie înţelese evoluţia şi transformările prin care Erasmus a devenit Erasmus+ de-a lungul acestui interval. Totul a început în 1987, cu o acţiune-pilot la care au participat studenţi din ţările membre ale Comunităţii Economice Europene. Ideea de pornire a fost simplă şi pragmatică: finanţarea mobilităţii studenţilor pentru a le permite să studieze o perioadă într-o universitate din altă ţară. Succesul a fost imediat şi nu neapărat din perspectiva rezultatelor academice, deşi şi acest aspect este important, ci a impactului cultural, al deschiderii pe care au căpătat-o beneficiarii programului Erasmus. Luând contact cu alte metode de predare, cu alte moduri de interacţiune cu profesorii şi colegii şi cu alte realităţi socio-culturale s-a produs o schimbare de perspectivă importantă. Succesul acţiunii-pilot s-a confirmat în anii următori, astfel că, în 1995, Comisia Europeană a decis extinderea ariei de finanţare de la învăţământul superior, la cel preuniversitar şi la zona de educaţie a adulţilor, prin programul Socrates (care includea şi programul iniţial Erasmus), şi în sfera iniţiativelor de formare profesională, prin programul Leonardo da Vinci. S-a extins nu numai finanţarea pe sectoarele de educaţie nominalizate, ci şi pe noi tipuri de proiecte – dacă, iniţial, programul Erasmus susţinea financiar doar mobilităţile individuale ale studenţilor, din 1995 prin Socrates şi Leonardo da Vinci s-au finanţat atât mobilităţi individuale, cât şi proiecte instituţionale, derulate în parteneriat între şcoli, universităţi, centre de formare etc. Tot în 1995 a fost lansat şi programul Tineret pentru Europa, adresat educaţiei nonformale, care avea drept beneficiari organizaţiile non-guvernamentale de tineret.

Doi ani mai târziu, România s-a asociat celor trei programe. Cât de important a fost acest moment la nivel naţional?
Esenţial, în opinia mea, pentru că putem spune pe drept cuvânt că am introdus România în Uniunea Europeană înaintea aderării oficiale. Din 1997, instituţiile româneşti de educaţie, formare şi ONG-urile de tineret au început să coopereze cu organizaţiile similare din alte ţări membre ale Uniunii pe toate cele trei programe, iar profesorii, elevii, tinerii şi studenţii au fost cei mai buni ambasadori ai ţării noastre. Cooperarea de la egal la egal a fost benefică pentru că le-a arătat cetăţenilor statelor membre că ne ridicăm la nivelul standardelor şi valorilor europene. Şi de-a lungul timpului s-a demonstrat şi confirmat că, în parteneriatele internaţionale, partea română depune cel mai mare efort şi munceşte cel mai mult. Şi în prezent interesul pentru proiectele Agenţiei se menţine la cote foarte mari în România, dar în anii de început faptul că universităţile, şcolile, ONG-urile puteau să intre în proiecte de mobilitate şi de parteneriat cu colegi din alte ţări şi să lucreze alături de ei a fost o oportunitate uriaşă. Şi acum în Regiunea de Nord-Est, în Iaşi, Suceava, Vaslui interesul pentru astfel de iniţiative este foarte mare, numărul de proiecte fiind net superior faţă de Bucureşti, de exemplu. Este evident că, acolo unde oamenii nu au alte oportunităţi, cooperarea europeană rămâne soluţia optimă care îi ajută să se dezvolte.

Metamorfoza programului Uniunii Europene a continuat însă şi după 1997...
Într-adevăr, în 2007, programele de educaţie generală, Socrates şi Leonardo da Vinci, au fost reunite în programul Lifelong Learning. În 2014 s-a realizat o a doua contopire, experţii Comisiei Europene ajungând la concluzia că este mai bine ca toate programele de educaţie, formare şi tineret să fie reunite sub o singură denumire: Erasmus+. A fost o alegere justificată prin notorietatea câştigată de acest „brand“ la nivel internaţional – în 2011 Uniunea Europeană celebrase depăşirea pragului de 3 milioane de studenţi care participaseră la programele Erasmus. Decizia nu a fost doar una de marketing, ci a fost luată şi pentru a valorifica sinergiile care se creează între diversele tipuri de proiecte, astfel încât să se extindă aria potenţialor beneficiari.

Câţi studenţi Erasmus sunt în prezent?
Dacă ne referim strict la studenţii Erasmus, la sfârşitul anului trecut numărul acestora era de 4,4 milioane. Însă, per total, în toţi aceşti ani, peste 9 milioane de persoane au beneficiat de programe de mobilităţi. Dintre aceştia, 1,3 milioane au fost tineri incluşi în programe de formare iniţială, 1,4 milioane au beneficiat de experienţe de învăţare non-formală prin schimburi de tineri şi peste 100.000 de persoane au participat la Serviciul European de Voluntariat.

Este vârsta de 30 de ani una critică pentru Erasmus? Există voci care pun în discuţie utilitatea programului din perspectiva intensificării mişcărilor naţionaliste din Europa, a fenomenelor xenofobe, a Brexit-ului etc.
Pentru a avea o perspectivă corectă asupra situaţiei trebuie înţeles un adevăr simplu: 9 milioane de beneficiari ai programului Erasmus reprezintă un număr spectaculos, dar înseamnă doar 2% din populaţia UE. Ceea ce este foarte puţin! Limitarea vine nu din lipsa de interes – programul, în orice formă a avut de-a lungul anilor, a fost solicitat intens –, ci din resursele bugetare insuficiente. Dacă programul ar fi beneficiat de o finanţare mai mare, astfel încât să atingă măcar acel prag de 10% care în teoria managementului schimbării reprezintă valoarea de la care schimbarea devine efectivă, cred că nu am mai fi avut peisajul politic tensionat din momentul de faţă. Cu 45 de milioane de participanţi Erasmus la nivelul Uniunii Europene, impactul programului ar fi fost vizibil la nivel de sistem.

Se vorbeşte însă tot mai frecvent de impactul Generaţiei Erasmus …
Generaţia Erasmus a ajuns în prim-plan pentru că beneficiarii acestui program au început să acceadă în sistemele administrative şi politice. Sunt tot mai mulţi parlamentari europeni din rândul foştilor studenţi Erasmus, sunt mulţi în guvernele şi aparatele administrative ale multor ţări europene.

Care sunt rezultatele programului în România?
Din 1997, au beneficiat de programul Uniunii Europene peste 75.000 de studenţi din învăţământul superior, 62.000 de tineri în schimburi de tineri, inclusiv Serviciul European de Voluntariat, 20.000 de tineri aflaţi în formare profesională iniţială şi peste 30.000 de profesori, cadre didactice auxiliare, formatori şi lucrători de tineret. Dincolo de cifrele seci, vă pot spune însă că interesul în România pentru programul Erasmus este foarte mare – raportul dintre numărul de candidaturi depuse la numărul de proiecte pe care le putem aproba este de 4 la 1. Principala limitare rămâne cea bugetară. Problema este complicată de faptul că nu avem „concurenţă“ pe piaţă – alte programe care să faciliteze cooperarea transnaţională, fie instituţională, fie între indivizi cu colegi ai lor din alte ţări, nu sunt. Programele finanţate din fonduri structurale care sunt centrate pe capital uman nu au avut decât marginal componente de mobilitate transnaţională. Din acest motiv rata medie de absorbţie a fondurilor alocate a fost de 98,5%, în condiţiile în care, doar în 2017, bugetul alocat este de 65.000.000 de euro.

Pentru că aţi amintit de fonduri europene şi absorbţie, subiecte delicate la nivel local, cum ţineţi sub control riscul birocratizării excesive?
În acest program nu există! Erasmus+ este dezvoltat de către Comisia Europeană astfel încât să fie facil de implementat, iar pentru beneficiar totul să fie foarte simplu. Noi, ca agenţie finanţatoare, ne concentrăm pe urmărirea impactului şi valorificarea efectelor acţiunilor. Urmărim, desigur, ca activităţile să fi avut într-adevăr loc, dar nu ne preocupă şi aspectele de natură financiar-contabilă. Filozofia e simplă: Bani pentru proiecte, nu proiecte pentru bani. Alocarea de fonduri se face transparent, prin unităţi predefinite, iar toate costurile sunt calculate pe baza acestor unităţi. Verificarea este focalizată pe ceea ce s-a făcut în realitate cu banii, pe rezultatele obţinute, nu cât a costat o activitate sau alta. Este o schimbare completă de paradigmă faţă de cum se fac verificările financiare în alte programe realizate cu fonduri europene, unde sunt necesare chitanţe, facturi, bonuri etc.

Cum evaluaţi însă reuşita unui proiect?
Principiul de bază al mecanismului de evaluare este cel al ariei de acoperire a efectelor proiectului – ne dorim ca de rezultatele proiectelor Erasmus+ să beneficieze nu doar câteva persoane, ci comunităţi cât mai largi. De aceea, ne interesează modul în care proiectul a influenţat dezvoltarea organizaţională şi a avut ecou în comunitate şi selectăm de multe ori proiecte care demonstrează că au avut efect extins la nivelul comunităţii, că au ajutat efectiv la dezvoltarea ei. Ne interesează şi gradul de transferabilitate a produselor intelectuale care se creează în cadrul proiectului – de exemplu un modul la masterat, un curs opţional pentru elevi, o platformă de învăţare interactivă care utilizează metode care nu s-au mai implementat până acum etc.
Urmărim astfel să putem transfera produsele intelectuale ale proiectului fie la alte instituţii care au acelaşi obiect de activitate sau în alte sectoare, fie către altfel de grupuri-ţintă. Ne dorim ca proiectele de succes să fie replicate şi, de aceea, în cadrul conferinţei anuale de valorizare, aducem în prim-plan proiectele pe care le considerăm modele de bună practică. Reţete de succes nu există însă şi modelele trebuie asimilate şi dezvoltate.

Motto-ul Agenţiei este „Transformăm România prin învăţare“, însă, inevitabil, orice transformare presupune şi rezistenţă la schimbare. Unde o resimţiţi cel mai acut?
Cel mai adesea ne confruntăm cu dezinteres faţă de derularea proiectelor la nivelul conducătorilor de instituţii. În mod normal, te aştepţi ca, după atâţia ani de proiecte, managementul să susţină din toate punctele de vedere derularea unei iniţiative care aduce beneficii instituţiei. Dar nu se întâmplă întotdeauna. Întâmpinăm rezistenţă şi pe zona proiectelor implementate de instituţiile publice, din partea serviciilor financiar-contabile, din cauză că regulile financiare ale programelor Erasmus nu se potrivesc cu cele de contabilitate din legislaţia naţională. Din fericire, avem şi cazuri de succes în acest domeniu, în care se găsesc căile optime de abordare a proiectelor, astfel încât să fie respectate atât condiţiile programului Erasmus+, cât şi cerinţele legale. Astfel de cazuri ne demonstrează în mod clar că, atunci când oamenii vor cu adevărat să realizeze ceva şi sunt deschişi, pot să facă acest lucru.

La polul opus, ce instituţii vă sprijină în activitatea de promovare a programului Erasmus+?
Lucrăm prin intermediul inspectoratelor şcolare, la nivelul cărora funcţionează o reţea de inspectori responsabili cu proiectele educaţionale europene, constituită încă din 1999. Ei sunt responsabili cu partea de promovare, acordă consultanţă pe partea de scriere de proiecte în domeniul şcolar, monitorizează proiectele în derulare pentru a vedea dacă sunt probleme şi a ne transmite cum îi putem ajuta, organizează la nivel local evenimente de diseminare şi valorizare etc. În reţea se înregistrează, inerent, o fluctuaţie mare de personal, dar în ultimii trei ani s-a atins o oarecare stabilitate. Fără aceasta, promovarea la nivel local ar fi mult mai dificilă, pentru că nu avem capacitatea să acoperim toată ţara. Similar, pentru mediul academic lucrăm cu reţeaua Birourilor pentru Programul ERASMUS+ din universităţi. De asemenea, intensificarea prezenţei în mediul rural este o prioritate constantă a Agenţiei – am început recent o colaborare cu Federaţia Naţională a Grupurilor de Acţiune Locală şi sper că primele rezultate se vor vedea de anul viitor. Prin intermediul Federaţiei putem ajunge foarte uşor cu mesaje la grupurile de acţiune locală dintre care foarte multe sunt în mediul rural. 40% din populaţia României trăieşte în mediul rural – nu mai există altă ţară UE cu un astfel de specific socio-demografic – şi nu putem ignora acest lucru. La fel cum nu putem ignora categoriile dezavantajate social. De aceea am selectat anul trecut ca prioritate naţională incluziunea socială, o componentă prezentă în proiectele noastre, dar slab reprezentată ca număr de proiecte finanţate. A fost o decizie inspirată, pentru că rezultatele au început deja să fie vizibile.