Revista >> Noiembrie 2017 [Nr.199] >> Cercetare & Invatamant superior

Perspective asupra cercetării și educației pentru cercetare

Catalin Mosoia, Expert comunicarea stiintei, Academia Romana

17 Noiembrie 2017

Pasiunea pentru știință se manifestă, de cele mai multe ori, în copilărie. Recunoscută și alimentată corespunzător de familie sau de profesori, ea se retușează pe parcursul educației formale și, la un moment dat, permite absolventului să-și urmeze chemarea către știință. Înmugurește în cercetările cărora s-a dedicat și apoi înflorește și se desăvârșește prin recunoaștere științifică. Dr. ing. Valeria Harabagiu, secretar științific în cadrul Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ al Academiei Române, este un exemplu al acestui model de pasiune pentru cercetare științifică și, totodată, de educație pentru știință.

Un studiu suedez aborda cercetarea aplicată ca rezultat al cercetării fundamentale. Care este poziția dumneavoastră privind cercetarea științifică?
Cercetătorii de la Universitatea din Lund, Suedia, și-au definit ca obiectiv cercetarea de bună calitate. Altfel spus, nu există cercetare aplicativă și cercetare fundamentală, ci numai cercetare de bună calitate, sau nu.
Lumea în care trăim dorește cercetare aplicativă, dar cred că este o modă. Ne ocupăm numai de cercetare dedicată dezvoltării unor tehnologii, procese, produse, și, mai nou, serviciilor de inovație, pe care să le translatăm în lumea reală, adică, în lumea economică. Cercetarea fundamentală aduce cunoaștere, concepte și modele. Fără acestea, indiferent de domeniu, nu se pot gândi aplicații durabile într-o perspectivă rezonabilă de timp. Evoluția societății și a tehnicii a determinat inovații care au fost posibile tocmai pentru că a existat cercetare fundamentală, care inițial nu a însemnat mare lucru.
Să luăm ca exemplu, razele Röntgen; până când să-și găsească o aplicație a trebuit să treacă ani buni; mai întâi a fost fizicianul (Wilhelm Conrad Röntgen, 1845-1923; premiul Nobel pentru Fizică în anul 1901, la prima ediție a celor mai cunoscute distincții din lumea științifică) care a oferit această descoperire (în anul 1895), despre care unii au replicat că sunt niște unde noi într-o anumită frecvență.

Partea fundamentală a cercetării pare să fie atemporală și nu vizează, în mod direct, produsul de pe raft.
Produsul de pe raft este extrem de important! Cu toate acestea, dacă e vorba de alimentație aș lăsa inovarea deoparte și m-aș dedica produselor tradiționale. De fapt, toată lumea asta face, se îndreaptă spre bioproduse, cu alte cuvinte, produse în care chimiștii ca mine nu s-au amestecat prea mult. Este adevărat că se poate modifica aspectul, culoarea, și producția crește, iar într-un final ai un produs rezistent fără gust. De exemplu, o roșie pe care o cumperi astăzi arată la fel și peste trei luni de zile, iar când o tai și vrei să o mănânci, nu mai este roșie. Inovarea în acest domeniu poate să ducă la rezultate care nu sunt printre cele mai bune.

Cum ați ajuns la chimie?
Părinții mei s-au cunoscut la Sighișoara și am locuit într-un sat din apropierea localității Copșa Mică, la bunica mea dinspre tată. Mama și-a dorit să revină în Iașul tinereții ei și, într-un final, a reușit. Aceasta pentru că în anul 1940, când a fost cedată Basarabia, mama și o parte dintre frați erau la Iași, iar bunicii au rămas într-un sat de lângă Chișinău. A reușit să revină la Iași, datorită chimiei!
În afară de fumul care înnegrea totul în jur, la Copșa Mică era o fabrică de minereuri neferoase, zinc și plumb, și în zonă începuseră să se nască copii cu plumb în sânge. Acesta a fost argumentul care l-a convins pe tata să plece de acolo. Ne-am mutat la Iași. A fost o perioadă dificilă, orașul era închis. Dădusem examen la liceu în Copșa Mică și în vacanța aceea părinții mei au reușit să cumpere o casă în Iași, iar eu am urmat liceul la actualul Colegiu Național „Garabet Ibrăileanu“.
Visam să devin medic și să descopăr tratamentul cancerului. Aceasta pentru că am fost extrem de impresionată de mama unei prietene care avea un cancer pe care l-a dus cu ea niște ani. De fiecare dată când mergeam la prietena mea aveam inima strânsă, nu știam ce pot să fac, nici ca să-i alin suferința, nici ca să-i dau speranță. La un moment dat, s-a întâmplat să fiu martoră la un incident de joacă din care a rezultat sânge, iar eu am fost incapabilă să acționez și mi-am dat seama că nu sunt bună de medic, pentru că nu pot să depășesc contactul direct cu ceea ce este sub pielea omului. Cele mai aproape domenii de medicină erau fizica și chimia.

Când ați ales chimia?
Alegerea chimiei am făcut-o în școala generală, iar la liceu s-a desăvârșit. Am fost olimpică la chimie. După aceea am avut ca opțiuni chimia pură, la Universitate, și chimia la Politehnică, iar eu am ales-o pe aceasta din urmă. Școala, așa cum am făcut-o, ne-a pregătit mai mult pentru cercetare decât pentru industrie.

Cum explicați acest lucru?
Cred că a fost vorba de profesori și apoi de modul în care era structurat anul universitar. Aveam proiecte de cercetare, dar și lucrări care se refereau strict la tehnologii sau utilaje. Cu toate acestea, practica în industrie nu se făcea serios. Îmi aduc aminte că ne-am dus la Combinatul de Fibre Sintetice din Iași, unde am văzut instalațiile și atât, nu eram implicați în niciun fel și înțelegeam mai mult sau mai puțin din ce se întâmplă la nivel de producție. Printre disciplinele de studiu se aflau tehnologia monomerilor și a polimerilor, dar erau desenate pe hârtie. Așa că atunci când am ales practica de diplomă, am optat pentru Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“, unde m-am pus la punct cu ceea ce însemna tehnologie și cercetare.

La vremea respectivă, director al Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ era prof. Cristofor I. Simionescu.
Profesorul Cristofor I. Simionescu (1920-2007) mi-a fost dascăl la Politehnică. Domnia sa preda o parte din cursul de chimie organică și o parte din cel de polimeri.
Cursul dânsului era scris de mână pe niște folii care se proiectau pe ecran. Retroproiectorul avea un mecanism care rula paginile de curs în mod automat și rapid. Profesorul vorbea, noi îl ascultam și luam notițe, iar singurele informații pe care le scria pe tablă erau anii importanți pentru o descoperire și cine a făcut descoperirea respectivă. La acestea se adăugau povești despre acad. Costin Nenițescu (1902-1970), cel care ar fi trebuit să ia Premiul Nobel pentru polimerizarea stereospecifică a polimerilor (1963), pentru că prof. Nenițescu a descoperit primul catalizator, nu Giulio Natta (1903-1979) și Karl Waldemar Ziegler (1898-1973). Numai că profesorul Nenițescu a publicat lucrarea într-o revistă românească, iar ceilalți au publicat într-o revistă cu circulație internațională. Revenind, trebuia să vezi formulele chimice, apoi să le scrii rapid, după care să adaugi comentariile. De aceea, noi ne așezam în grupe de câte doi, unul era atent la ce spunea profesorul, altul scria formula, și ulterior făceam asamblarea cursului.

Cum a fost la doctorat?
Înscrierea la doctorat se făcea o dată la câțiva ani. M-am înscris târziu (în anul 1987), comparativ cu ce se întâmplă în perioada actuală, aveam 37 de ani. La vremea respectivă, doctoratul era o încununare de carieră, nu o specializare ca acum.

O altă perspectivă…
Colocviul de doctorat a fost destul de dificil. Practic, trebuia să știi tot ceea ce a însemnat chimia și tehnologia polimerilor. Cred că în comisie erau șapte persoane. Am susținut un examen oral care s-a dat în două zile, de dimineața până seara. Îmi aduc aminte că eram 12 candidați pe cinci locuri. Discuția cu fiecare dintre noi a fost mai lungă de o oră. Am avut emoții mari, iar înainte de colocviu mi se părea că nu știu destul. Dar am trecut cu bine.

Cine v-a fost îndrumător științific la teza de doctorat?
Profesorul Cristofor I. Simionescu a fost coordonatorul tezei mele de doctorat. În general, activitatea de cercetare este una de grup până la urmă. Doctoratul nu era o activitate singulară, în sensul că aceasta este tema mea și numai eu lucrez pe subiectul acesta. Noi eram vreo patru-cinci care lucram împreună, dar numai eu eram înscrisă la doctorat.

Diferența de perspectivă de care vorbeam mai înainte în ceea ce privește doctoratul s-a păstrat oarecum și în ceea ce credeți că însemna a face cercetare înainte și după 1989?
După terminarea facultății, absolvenții trebuiau să facă în mod obligatoriu un stagiu de trei ani în producție. Indiferent de media absolvirii aveai repartiție, iar eu am ajuns la Întreprinderea de Anvelope Florești, Prahova. Ajunsă acolo am zis că fiecare om are un dat: am plecat de la Copșa Mică, de la negru de fum, și am ajuns la anvelope unde materialul de umplutură în cauciuc pentru anvelope era negru de fum. Fabrica era neagră din cap până în picioare. Am zis că acesta este datul meu, care s-a accentuat când am colaborat cu o întreprindere din sudul Poloniei, unde, pentru că este o zonă minieră, am dat tot peste negru de fum…