Revista >> Noiembrie 2017 [Nr.199] >> Cercetare & Invatamant superior

Perspective asupra cercetării și educației pentru cercetare

Catalin Mosoia, Expert comunicarea stiintei, Academia Romana

17 Noiembrie 2017

Ce ne puteți spune despre polimeri ca domeniu de cercetare?
Practic, polimerii sintetici au apărut în jurul celui de-al doilea război mondial, iar domeniul s-a dezvoltat după anii 1950. În România, prof. Cristofor I. Simionescu a fost unul dintre promotorii domeniului. Domnia sa a fost o personalitate cu un simț aparte pentru tot ceea ce era nou, important și în ceea ce privește direcțiile care ar fi trebuit urmate pentru a ajunge la domenii de interes. Aceasta a fost până în anii 1970, când politica de stat a decis că cercetarea trebuie să meargă spre aplicație. Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ aparținea de Academia Română, dar a trecut sub coordonarea Consiliului Național al Științei și Tehnologiei și ulterior sub coordonarea ICECHIM București, iar, în câțiva ani, nu mai exista finanțare decât prin contracte cu industria.

Cum a rezolvat guvernarea toate aceste treceri de la o coordonare la alta?
Companiile care erau de stat puteau să-și dirijeze un procent din cotele către stat, fie direct spre contracte cu cercetarea, fie direct la stat. În 1977, când am venit eu la institut, toată lumea lucra pe bază de contracte. Într-un grup din laborator se lucra pe contracte de schimb izotopic cu Tg. Mureș și se încerca să se pună la punct tehnologii pentru siliconi, care era material strategic pe vremea aceea, din care se făceau elastomeri, adică produse care rezistă în condiții extreme de temperatură (foarte joase și înalte). Produsele acestea erau strategice, nu le puteai importa practic de nicăieri, însă, ulterior, încet-încet au devenit disponibile. Noi am încercat să punem la punct tehnologiile începând de la punctul de plecare, monomerul – pentru că un polimer înseamnă o înșiruire de monomeri într-o moleculă uriașă – până la diverse produse siliconice. Așa au lucrat toate laboratoarele din Institutul „Petru Poni“, fie că e vorba de hârtie sintetică, ori de schimbători de ioni (aceștia sunt tot polimeri care au așa numite grupe ionice în moleculă – ionii pot fi schimbați – grosier spus, dacă ai un schimbător care are sodiu și îl introduci într-o soluție în care sunt ioni de plumb, se face schimbul ionic, pleacă sodiul vine plumbul și rămâne acolo). Se mai făcea poliuretan, adică, piele sintetică; în institut a fost descoperit și cercetat un nou monomer, s-a făcut tehnologia și s-a implementat la Săvinești, iar după aceea s-au dezvoltat tehnologii pentru diverse produse, pentru că poliuretanul este unul din polimerii care are rezistența la uzură foarte mare, deci se folosea la roți dințate sau acoperiri pentru piese mari; după aceea, s-a dezvoltat o producție la scară mică, la nivel de institut. Îmi aduc aminte că în anii 1980, cred că peste 50% din finanțarea institutului venea din produsele pe care noi le dezvoltam și le comercializam, iar restul venea din contractele cu industria.

Ce însemna contractul cu industria?
Asigurarea salarizării. În deceniul al nouălea, totul trebuia făcut în țară, dar nu poți să produci totul ca să păstrezi în funcțiune o industrie. În 1987, atunci când mi-am început teza, nu mai intraseră chimicale în institut de zece ani de zile. Am deschis sertarele să văd ce mai există și am găsit niște fiole de amine deja oxidate și cu acelea am început să lucrez. Mai aveam monomeri de siliciu pentru că îi produceam noi, dar atât.

Produceați la scară mică…
Da, aceasta însemna că aveam un număr de instalații pilot pe care produceam diverse produse. Se făcea un soi de etanșare comercială, aceasta era denumirea; de fapt, erau polimeri pe care îi făceam pentru industria de extracție unde era nevoie să etanșezi tubulatură pe diferite dimensiuni - trebuia să fie un produs care să fie fluid, să se întărească pe tubulatură și când începeai să dai drumul la produs petrolier, sub presiune, să nu ți-l dizolve. Alte produse pe care le dezvoltam în institut erau uleiurile siliconice, elastomerii siliconici, unsorile siliconice ori benzile adezive pentru izolații pe cabluri electrice. După 1990, au scăzut cererile pentru produsele noastre; apoi, fiind institut de cercetare, nu ne puteam permite un compartiment de marketing care să ne promoveze produsele. Așa a scăzut microproducția. Apoi, am trecut sub coordonarea Academiei Române și obiectivul principal a rămas cercetare fundamentală. După 20 de ani realitatea ne împinge din nou spre cercetare aplicativă și inovare.

O nouă provocare!
Am sentimentul că într-un viitor finanțarea se va duce prioritar spre cercetare care înseamnă finalitate, produs, tehnologie sau serviciu. Suntem țară europeană acum, nu mai discutăm de o țară închisă, dar este greu de crezut că o tehnologie dezvoltată la Institutul „Petru Poni“ va fi implementată cu lejeritate în alte țări.

Poate că se va întâmpla.
Pericolul este accentuat de faptul că și lumea economică a devenit fluctuantă. Astăzi ai întreprinderea aici, iar mâine se mută în alt colț al lumii. Prin urmare, toate planurile pe care ți le-ai făcut într-un loc riscă să nu mai fie valabile în celălalt loc. Această nesiguranță este un pericol. Sunt de părere că fiecare demers are nevoie să fie făcut într-un mod mai așezat.

Cum ați reușit să formați în institut o echipă care dezvoltă proiecte bune?
Pentru a scrie un proiect ai nevoie de știință în domeniul acela, trebuie să fii un bun specialist. Apoi, mai ai nevoie să înțelegi cum să răspunzi prin cuvinte cheie la obiectivele și scopul cu care a fost lansat un anume apel. Câteodată, cercetătorul e bun în meseria lui, dar pricepe greu hățișul acesta de cuvinte cheie.

Povestiți-ne despre rezultatele obținute în cadrul proiectului Bioscent, care își găsesc aplicații în chirurgia cardiacă și vasculară.
Ideea în acest proiect european a fost rezolvarea unor aspecte legate de chirurgia cardiovasculară. De câteva zeci de ani se știe că poliuretanii sunt materiale biocompatibile cu o flexibilitate mare în posibilitățile de modificare structurală și de aceea au fost testați ca înlocuitori de vase de sânge, spre exemplu. Problema este că atunci când intervii în corpul uman, interacțiunea pe care o are polimerul cu țesutul viu nu este întotdeauna predictibilă.
În acest proiect s-a dezvoltat un plasture – este vorba de un material mai complex, un material compozit, care ar putea fi acoperit cu un poliuretan și apoi folosit în chirurgia cardiovasculară. Materialul a fost testat pe oi, adică a fost înlocuită o parte din țesutul cardiac cu acest plasture, care, în timp, a dezvoltat țesutul normal și s-a integrat în mediul cardiac. Aceasta a fost una dintre realizări. Tipul acesta de material poate fi utilizat și pentru vase de sânge, poate cu niște modificări.
Pe de altă parte, s-a discutat mult despre un gel injectabil, care la o anumită temperatură este fluid ca apa și poate fi injectat; apoi, la temperatura corpului uman se gelifiază și rezultă un material semisolid. Un astfel de gel poate fi utilizat într-un infarct minor. În loc să tai, să acoperi fisura cu plasture, faci injecția directă și, după un timp, țesutul se reformează. Brevetarea la nivel european s-a făcut pentru materialul poliuretanic care se utilizează în plasture.
Mass media a întrebat când apare pe piață. Dar de la laborator până la omologare pentru utilizare în chirurgie cardiovasculară umană e cale lungă! Produsele de genul acesta trec printr-o serie de teste preclinice și clinice care durează și, foarte important, sunt costisitoare. Se pare că lumea înțelege mai greu de ce nu pot să aplic astăzi rezultatul descoperirii ori invenției de ieri.

Poate că este o anomalie provocată și de viteza cu care circulă informația.
Da, dar și a modului în care suntem organizați. Înainte de 1989, când făceam cercetare aplicativă, în afară de institutul unde se rezolvau chestiunile de strictă specialitate, existau și structurile necesare care facilitau implementarea rezultatului obținut. De exemplu, proiectarea unui utilaj chimic era făcută de specialiști în proiectare; ca cercetător spuneai că pentru implementarea tehnologiei ai nevoie de un anume tip de vas, care la rândul lui trebuie să aibă anumite caracteristici, de pildă, un anume tip de agitare; apoi, producătorul de utilaj se ocupa de ceea ce știe el mai bine să facă. Pe urmă, aveai specialistul care judeca aspectele legate de toxicologie - lansezi pe piață un produs care are un grad de toxicitate și poate fi utilizat numai în anumite condiții; alte structuri avizau propunerea de soluție pentru recuperarea apelor uzate pe care noi le utilizam. Tot acest lanț a dispărut, iar o singură instituție nu le poate asigura pe toate pentru că nu are specializările necesare.
O entitate cum este Comisia Europeană, care ne îndrumă spre inovare și aplicație, trebuie să înțeleagă că cercetătorul creează o soluție la nivel de laborator, dar pentru dezvoltare e nevoie de mult mai mult.

Care credeți că este principala calitate a unui cercetător?
Dorința de cunoaștere. Cred că cercetătorul are o foarte bună cultură de specialitate, dar și din multe alte domenii. Cercetătorul este creativ și tenace.