Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Perspective istorice despre relația dintre educație superioară, societate și piața muncii

19 Martie 2018



Dezbateri recente continuă să analizeze justa relație dintre educație superioară, societate și piața muncii în România și nu numai. Masificarea învățământului universitar, extinderea pieței globale a educației și intrarea într-o nouă etapă a revoluției industriale (marcate de dezvoltarea inteligenței artificiale) sunt doar câteva dintre provocările lumii actuale, care fac discuțiile despre educație, societate și muncă extrem de interesante. Cu gândul spre viitor, este poate util să privim și spre trecut pentru a înțelege constantele acestei complicate ecuații sociale.

Restructurări sociale profunde sub imperiul modernizării – exerciții de istorie socială
La începutul secolului al XX-lea, modernizarea României – deziderat cu resorturi neclare în realitatea imediată, dar alimentat de efervescența specifică oricărui început – reprezenta, fără doar și poate, unul dintre cele mai ambițioase „proiecte de țară”. După Marea Unire de la 1918, provinciile istorice înglobate în statul național și unitar român își căutau limbajul comun. Un tip de „gândire împreună” în spațiul românesc al contrastelor se prefigurase deja încă din vremea Regulamentelor Organice din anii 1831–1832, documente cvasi-constituționale ce puseseră bazele modernizării instituționale în principatele române. Dar nu doar împreună trebuiau să reflecteze elitele politice autohtone, ci și în acord cu spiritul vremii. Revoluția industrială schimbase Europa din temelii, reorganizase piața muncii, mentalitățile și însuși modul în care oamenii priveau spre viitor. În trecerea de la agrar la tehnologic, capitalul uman avea nevoie de un alt tip de instruire, dar și de un sistem care să metabolizeze inteligent dinamica dintre cererile pieței și oferta de proaspeți absolvenți.
Prin ce metamorfoze a trecut societatea românească în acea perioadă și cum au evoluat profesiile de la simple ocupații la catalizatori de statut și identitate a explicat istoricul dr. Dragoș Constantin Sdrobiș în comunicarea Higher education in Romania 1918–1938. Professional society in the making, susținută recent la Colegiul Noua Europă – Institut de Studii Avansate din București.
Bursier al programului Ștefan Odobleja sprijinit de UEFISCDI în cadrul Institutului, dr. Dragoș Constantin Sdrobiș a susținut nenumărate comunicări științifice în țară și în străinătate, cu predilecție despre rolul elitelor și al educației în România interbelică. Este autorul volumului Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică (Polirom, 2015) și abordează teme de cercetare din perspectiva istoriei sociale.
Citând un fragment din definiția pe care profesorul german Hartmut Kaelble o formula în lucrarea A Social History of Europe 1945–2000 (Berghahn Books, 2013) – „istoria socială, în sensul ei profund, cuprinde nu numai istoria unor structuri și instituții, ci și istoria semnificațiilor, simbolurilor, riturilor și miturilor dintr-o societate” –, Dragoș Constantin Sdrobiș a amintit și riscurile categorizării și simplificării în exces. După încheierea celor două războaie mondiale, unii istorici au încercat să studieze realitățile lumii printr-o vedere structurată în centru și periferie, după un algoritm de excludere reciprocă și o înlănțuire de contradicții. „Relațiile de tip centru-periferie descriu lumea în antinomii: dezvoltare versus înapoiere, modernitate versus tradiționalism/conservatorism sau democrație versus autocrație. Istoria socială încearcă să evite astfel de abordări și să folosească surse primare, acolo unde este posibil, pentru a explica schimbările care s-au produs pe termen lung.”



Capitalism și birocrație în Vechiul Regat
În continuare, autorul și-a propus să realizeze o incursiune în locul care, metaforic vorbind, ar putea servi drept parabolă pentru înțelegerea oricărei societăți în ansamblul ei: aparatul administrativ al statului. Apelând la studiul Burghezia română al sociologului ieșean Ștefan Zeletin (1882–1934), care ne oferă o cronică a transformărilor din societate în chiar miezul producerii lor, Dragoș Constantin Sdrobiș a ilustrat succint fatalismul capitalismului. După semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopol (1829) și liberalizarea comerțului principatelor române, ocupațiile liberale (meșteșugarii, comercianții, micii întreprinzători ș.a.), dar și boierimea au fost afectate profund. Puterea lor economică începea să se erodeze pe piața competitivă globală, iar cea politică devenea tot mai greu de menținut. Simțindu-și statutul amenințat, unii dintre aceștia au migrat către „marea funcționărime”, căci locurile în corpul birocratic în curs de lărgire și consolidare erau văzute ca stabile și influente. În studiul său, Ștefan Zeletin nota: „Meseriașul ca clasă orășenească dispăruse, făcând loc unei vaste birocrații, care dă încă pecetea caracteristică orașelor noastre.” Totuși, amintește istoricul Sdrobiș, această tendință nu este de condamnat, cum rezultă și din analizele influentului sociolog ieșean: „românii nu s-au făcut birocrați nici de plăcere, nici din lipsa destoiniciei pentru munca productivă, cum ne-au făcut să credem zeflemelele reacțiunii: ei au fost siliți a căuta salvare în această ocupație parazitară, fiindcă producția orășenească fusese ruinată.” Principala problemă a acestui fenomen nu a fost reprezentată de creșterea numărului de funcționari, ci de faptul că expansiunea aparatului birocratic nu corespundea, în plan real, unei economii puternice.

Educație și piața muncii
Sub influența curentului liberal prezent în întreaga Europă, educația primară a devenit obligatorie și gratuită în Vechiul Regat. Dar acesta nu era un simplu deziderat de inspirație iluministă, ci și o modalitate prin care se aspira la construcția identitară a națiunii. Pe lângă revirimentul național, la nivelul educației superioare era necesară și instrucția profesională pentru a se putea forma tineri capabili a se integra pe piața muncii după absolvirea ciclului universitar. Deși această sincronizare a întârziat să apară, universitățile nu duceau lipsă de candidați: „Diploma părea să incumbe un puternic capital simbolic ce permitea accesul la anumite poziții elitiste în societate”, a precizat istoricul.
Paradoxal, în loc să-și organizeze resursele astfel încât, cu fiecare nouă generație, țara să beneficieze de o economie mai prosperă, decidenții politici împovărau bugetul de stat cu noi responsabilități. „Educația nu contribuia la emancipare socială și la crearea unei burghezii independente, ci devenea o altă instituție prin care statul își asuma noi obligații – implicit financiare – față de propriii cetățeni”, consideră dr. Dragoș Constantin Sdrobiș.
O nouă viziune asupra educației a fost impusă de Constantin C. Arion, Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1900–1901). Arion a insistat ca învățământul superior să sprijine modernizarea societății prin pregătirea viitorilor profesioniști. Universitatea, considera Arion, nu trebuie să se izoleze în turnul de fildeș al cercetării științifice – destinată elitelor –, ci să privească și spre realitatea practică cotidiană, spre nevoile și cerințele societății. Drept rezultat, în programa universităților s-au introdus științele aplicate și a apărut cadrul legal pentru învățământul profesional, principalele domenii de pregătire fiind direcționate către nevoile industriei, agriculturii și comerțului.

Șomajul intelectualilor
După criza economică globală ce a urmat Primului Război Mondial, șomajul în rândul tinerilor absolvenți a intrat pe ordinea de zi a elitelor politice. Se impunea un dialog între Universitate, intelectuali și aparatul administrativ de stat. După cum amintea istoricul Sdrobiș, universitățile au preferat să-și reafirme autonomia și independența față de corpul birocratic printr-o nouă lege concepută de Nicolae Iorga. Ca răspuns, administrația a creat un nou instrument instituțional prin care limita numărul de studenți admiși în universități și implementa noi ramuri de studiu/profesionalizare, orientându-se spre o mai bună conectare cu piața muncii.
Dar șomajul nu era doar problema unei țări periferice din Europa de Est, în drumul ei spre modernizare. În perioada interbelică, fenomenul afecta întreaga Europă: „Dispariția vechilor imperii a determinat apariția altor granițe naționale care au afectat schimburile economice dintre state. În consecință, toate clasele sociale și toate categoriile profesionale au experimentat lipsuri sau s-au confruntat cu șomajul.”
O rază de speranță au transmis organismele instituite după Conferința de Pace de la Paris din 1919 – Liga Națiunilor și Biroul Internațional al Muncii – care conlucrau pentru menținerea păcii și pentru rezolvarea crizelor economice. Statelor li s-au făcut recomandări despre cum să rezolve șomajul din rândul intelectualilor, pentru a nu dizolva această categorie profesională. În România, a concluzionat dr. Sdrobiș, odată cu aceste recomandări statul a început să se implice mai mult în relația dintre economie, societate și universități.

Concluzii
Drumul României spre o democrație modernă este un parcurs în continuă desfășurare. Cu transformări și evoluții, dar și cu nenumărate stagnări și pași înapoi, istoria ne arată că organismul numit societate are ritmul și capriciile lui. Nu-l poți mâna la comandă și nici seduce prea ușor. Acest timp al „desfășurării” a fost surprins savuros de Ioana Pârvulescu în cartea În intimitatea secolului XIX (Humanitas, 2017), într-un fragment ce se referă la relația românilor cu timpul (eroarea de calcul calendaristic corectată de Papa Grigore al XIII-lea în 1582 și adoptată imediat în spațiul occidental a întârziat din rațiuni dogmatice în țările ortodoxe; în România trecerea la calendarul gregorian s-a făcut în 1919) și care merită citat pe larg: „Într-adevăr, între mulții români aflați în străinătate și cei rămași acasă e o diferență de 12 zile, care relativizează totul: aniversările, sărbătorile religioase și cele profane și chiar sentimentul prezentului. Într-un anumit sens, oamenii din România trăiesc de două ori, trăiesc fiecare zi în prezent și anticipat, dacă sunt în România, în prezent și retroactiv, dacă sunt la Paris, sau la Viena, sau Londra, sau Roma. (…) Când pleacă în călătorii adoptă calendarul nou, când se întorc acasă, se întorc și în vechiul timp. Nimeni n-a mai avut, ca ei, dorința de a suprapune timpul românesc, rămas în urmă, peste timpul societăților civilizate, nimeni n-a mai avut atât de limpede dorința reglării defazajului, a recuperării întârzierilor.”



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite