Revista >> Aprilie 2018 [Nr. 203] >> Cercetare & Invatamant superior

Istoria mediului natural – perspectiva științelor socio-umaniste

Ana-Maria Sirghi

24 Aprilie 2018

Mediul înconjurător pare să fi devenit una dintre cele mai angajante preocupări ale ultimelor decenii. De la discursuri politice și programe de investiții, până la manifeste ale ONG-urilor și comunicări ale reprezentanților Bisericii – enciclica Laudatio Si’ a Papei Francisc critica, în 2015, consumerismul exacerbat și încălzirea globală –, protecția și conservarea mediului suscită o neliniște generală. În toate aceste mesaje publice se vorbește despre impactul agresiv al omului asupra naturii. Chiar dacă, de-a lungul istoriei, „îmblânzirea mediului” a fost unul dintre primii pași în direcția dezvoltării „civilizației umane”, astăzi ridicăm tot mai multe semne de întrebare cu privire la consecințele acestor acțiuni. Printre cele mai frecvente, sunt amintite schimbările climatice, epuizarea resurselor naturale și sărăcirea biodiversității.

Cum elaborarea unor politici care să preîntâmpine degradarea mediului necesită cercetări complexe, științele socio-umaniste (istoria, antropologia, sociologia) s-au alăturat științelor naturii în încercarea de a înțelege mai bine efectele acestor transformări în egală măsură asupra mediului și asupra umanității. Dezbaterea Este posibilă o istorie a mediului natural în România?, organizată la Colegiul Noua Europă – Institut de Studii Avansate din București, a pornit de la dorința inițiatorilor de a înțelege care sunt perspectivele acestei direcții de studiu în spațiul românesc și în cel sud-est european.

Mediul natural – de la cercetări academice la politici publice
Dr. Ștefan Dorondel, cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” și Institutul de Studii Sud–Est Europene ale Academiei Române, a amintit de începuturile disciplinei și ale mișcărilor de protecție a mediului odată cu apariția volumului Silent Spring, publicat de biologul american Rachel Carson în 1962. Criticând folosirea necontrolată a pesticidelor sintetice, în special a DDT, în agricultură, autoarea argumenta că acestea determină distrugerea ecosistemelor și au efecte adverse asupra sănătății umane (substanțe descompuse din DDT, ce se puteau acumula în sol, alimente și corpul uman, aveau un presupus efect cancerigen). Deși contestată de potentele companii din industria chimică de atunci, cartea lui Carson – al cărei titlul sugera metaforic un viitor sumbru pentru întregul mediu natural – a influențat politica națională privind pesticidele, determinând interzicerea DDT-ului în agricultură. Totodată, ea a inspirat o mișcare ecologistă de amploare în Statele Unite ale Americii, care prin presiunile exercitate a convins clasa politică de necesitatea înființării Agenției de Protecție a Mediului. În plus, cercetarea lui Carson a deschis noi orizonturi în ceea ce privește înțelegerea și protejarea mediului natural. Potrivit cercetătoarei H. Patricia Hynes, profesor în cadrul Școlii de Sănătate Publică a Universității Boston, „de atunci, nimeni nu a mai putut să pretindă că poluarea este un rău mic, necesar progresului”.
Astfel, un semnal de alarmă venit dinspre mediul academic poate influența un decident politic și produce schimbări reale în societate. De altfel, expertiza pe care cercetătorii din domeniile socio-umane o pot furniza în cadrul unor proiecte de amploare este esențială, iar la acest aspect s-a referit Ștefan Dorondel într-unul dintre argumentele sale: „În urmă cu câțiva ani, când s-a elaborat strategia Dunării de către Comisia Europeană, se vorbea despre faptul că e necesar un proces de renaturare a Dunării. Dar, ca să afli cum arăta ecosistemul Dunării cu decenii în urmă, ai nevoie de cercetările unor istorici care să știe cum să lucreze cu materialul disponibil în arhivele noastre”.

Antropocenul, noua vârstă geologică a Pământului
„În mod clar, oamenii schimbă acum Pământul și procesele sale mai mult decât toate celelalte forțe naturale la un loc”. Cu acest mesaj se deschide site-ul grupului de lucru Antropocen (theanthropocene.org), un proiect multidisciplinar ce combină arta, filmul, realitatea virtuală și cercetarea științifică pentru a investiga dinamica Pământului și viitorul său. Parte a Uniunii Internaționale a Științelor Geologice, grupul de cercetători a propus în anul 2016 renunțarea la termenul Holocen pentru definirea epocii geologice în care trăim și despre care se presupune că a început acum 12.000 ani și înlocuirea lui cu cel de Antropocen. Potrivit ipotezelor cercetătorilor, omul este cel care, prin activitatea sa, a produs schimbări majore în geologia Pământului și a ecosistemelor sale și poate fi considerat un factor decisiv al evoluțiilor viitoare. Unul dintre indicii care arată schimbări majore în mediul natural îl reprezintă creșterea conținutului de dioxid de carbon din atmosferă, ca urmare a arderii combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaz) și a defrișărilor masive. Față de modificările precedente înregistrate în compoziția atmosferei, cele produse în prezent au o rapiditate mult mai mare și o scară mult mai largă de răspândire.
Când putem data începutul erei Antropocen? Cel mai frecvent se vehiculează Revoluția Industrială (c. 1780) ca moment cheie în suita transformărilor mediului natural, însă există și cercetători care susțin că odată cu folosirea focului de către homo sapiens a început și distrugerea lentă a planetei. De asemenea, practicarea agriculturii și renunțarea la stilul de viață nomad, cu aproximativ 8.000 ani în urmă, au contribuit decisiv la dispariția unor specii de plante și animale.
Efectele negative ale industrializării și consumerismului sunt contestate de unii decidenți politici, dar acțiunile de protejare a mediului natural întâlnesc o puternică rezistență și din partea progresiștilor care susțin că fără aceste sacrificii nu am fi putut evolua social și economic. „Nu poți vorbi despre modernitate dacă nu remarci marile proiecte de infrastructură: poduri, canale, sisteme de irigație, transformarea zonei inundabile a Dunării în zonă agricolă și altele. Ne amintim de celebra dispută dintre inginerul Anghel Saligny și biologul Grigore Antipa”, a concluzionat Ștefan Dorondel, cu referire la un episod românesc al disputei dintre un mare promotor al modernizării infrastructurii de transport și un apărător al biodiversității zonelor afectate de construcțiile umane.

Mediu natural și identitate națională
Mediul natural este și un excelent instrument în relevarea imaginarului identitar al unei comunități, a resorturilor care acționează ca un liant pentru menținerea grupului împreună, a nevoilor și speranțelor pe care și le exprimă membrii acestuia, aproape inconștient, de la o generație la alta. Dr. Constantin Ardeleanu, istoric al economiei și bursier al Colegiului Noua Europă, a adus în discuție relația specială a românului cu natura. Asemenea fragmente, prezente în lecțiile predate elevilor la școală, sunt extrem de interesante pentru felul în care se construiește identitatea românilor în mediul natural în care națiunea s-a format – spațiul carpato-danubiano-pontic: „Codrii și pădurile au rămas mediul constant de viață spirituală și materială a românilor. Frăția românilor cu pădurea nu este o simplă metaforă poetică, ci o formă de coexistență, de civilizație și cultură. (…) Relieful României reprezintă un caz ideal care explică unitatea etnică a neamului nostru căruia pământurile carpatice i-au oferit toate mijloacele materiale necesare dezvoltării libere unei colectivități”. În pofida acestor forme de educație patriotică, codrii și pădurile României nu par să se bucure de prea mare respect ca locuri ale memoriei noastre istorice în anii dificili ai tranziției post-comuniste.
Analizând câteva lucrări scrise de autori români, Constantin Ardeleanu consideră că un oarecare interes pentru domeniul istoriei mediului, fără rafinamentul metodologic modern, a existat și la noi începând cu finalul secolului al XIX-lea. De exemplu, lucrarea Pădurile și destinul nostru național scrisă de inginerul silvicol Emil Pop în 1942 și seria de conferințe Pădurea și poporul român organizate la Cluj în anii ’80, precum și înființarea societății Progresul Silvic arată preocupări incipiente în domeniu și pot servi astăzi ca surse pentru istoriografia mediului natural românesc.

Direcții de urmat
Dar, de la perspectiva arhaică a împroprietăririi și „colonizării” lacurilor și pădurilor pentru a reda teren fertil agriculturii – în fond, oglinda unei societăți în care hrana și supraviețuirea erau stringente –, cercetătorii din disciplinele socio-umane trebuie să facă pasul spre un alt tip de reflecție. La câteva repere pe drumul de urmat s-a referit Constantin Ardeleanu: „În primul rând, să conectăm cercetarea românească cu direcțiile mondiale, să fim prezenți cu discursul nostru în spațiul cunoașterii globale. Apoi, cred că trebuie să lucrăm mai mult interdisciplinar. Și, nu în ultimul rând, să ne orientăm mai mult spre societate – spre ceea ce în engleză numim public policy sau business – pentru a nu rămâne în cercul restrâns al discuțiilor academice”.
La dezbatere au prezentat puncte de vedere și dr. Andrei Soficaru de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, specialist în paleoantropologie și având o vastă experiență practică în a înțelege rolul factorului antropic în schimbarea mediului natural de-a lungul ultimelor milenii, precum și dr. Stelu Șerban, cercetător la Institutul de Studii Sud–Est Europene, specializat în ecologie politică și antropologia mediului în ultimele două secole.
Dezbaterile care au urmat prezentărilor i-au făcut pe organizatori să concluzioneze că întrebarea din titlul mesei rotunde (Este posibilă o istorie a mediului natural în România?) nu poate avea decât un răspuns afirmativ.