Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

70 de ani de la prima conferință despre polimeri din România

26 Iulie 2018



Prima conferință despre polimeri din România a avut loc nu numai în anul, dar și în ziua nașterii invitatului interviului care urmează. Așadar, despre chimie, istorie și alegerea profesiei într-un dialog cu Acad. Bogdan C. Simionescu, vicepreședinte al Academiei Române.

Pentru spațiul nostru cultural, de cele mai multe ori când spunem pasăre, ne gândim la vrabie, când spunem fruct ne gândim la măr, când spunem mobilă ne gândim la scaun, când spunem vehicul ne gândim la autoturism. Pe de altă parte, când spunem plastic, ADN sau proteine ne gândim la polimeri. Când spunem polimeri ne putem gândi la Cristofor Simionescu?!
În România, Cristofor I. Simionescu a fost părintele școlii de știința polimerilor. Pe data de 16 martie 1948, în Aula Politehnicii din Iași, a ținut prima conferință despre polimeri din spațiul românesc. Momentul s-a întipărit în memoria familiei mele pentru că în timpul conferinței a venit la el un colaborator și i-a spus că soția îi născuse un fiu – cel care vă vorbește acum.
La vremea respectivă, știința polimerilor era la începuturi. În aproape fiecare țară a fost câte un om de știință care a ieșit din clasicism – în România a fost Cristofor I. Simionescu. În Franța a fost Georges Champetier (1905-1980), în Belgia, Georges Smets (1915-1991), în Suedia, Bengt Ranby (1920-2000). Unii dintre ei au primit ulterior Premiul Nobel, iar primul pe această listă a fost Hermann Staudinger (în 1953), după care au urmat Karl Ziegler și Giulio Natta (în 1963), apoi Paul Flory (în 1974). Toţi au descoperit şi dezvoltat o nouă ştiinţă – a polimerilor, iar secolul XX a fost, pentru mulţi analişti, „secolul polimerilor”.

Cristofor I. Simionescu a fost autorul unor studii despre speciile de lemn care cresc pe teritoriul României, în scopul valorificării materiilor prime, dar şi în scop de cercetare, şi al multor studii privind metodele de obţinere a polimerilor sintetici sau de modificare a celor naturali. Alături de colaboratorii săi a publicat peste 800 de lucrări științifice. A fost unul dintre cei mai citați autori români în peisajul științific internațional – dovezile certifică faptul că timp de peste 20 de ani a fost pe lista primilor cinci „cei mai citați autori” oameni de știință români. Creator de şcoală, Cristofor I. Simionescu a fost și comunicator de știință în domeniul chimiei. În plus, a fost interesat de problematica interdisciplinarității cunoașterii, cu precădere în ceea ce privește relația știință-filosofie.
Îi plăcea să scrie și nu era preocupat doar de chimie. A publicat șase volume de Gânduri despre oamenii pe care îi cunoscuse, despre învățământ, cercetare, politica științei. Îi plăcea muzica și organiza atât manifestări științifice (majoritatea internaţionale), cât și culturale. Îi plăcea activitatea didactică și accepta cu plăcere să susțină prelegeri în școli. Niciodată nu a întârziat la curs și niciodată nu a plecat mai devreme de la curs.

Sub îndrumarea prof. Cristofor I. Simionescu și-au elaborat și susținut tezele de doctorat peste 100 de tineri cercetători români și străini, printre care și Virgil Percec.
Virgil Percec este unul dintre discipolii tatălui meu. După dispariţia sa, Virgil şi cu mine am decis organizarea unui simpozion internațional dedicat memoriei sale. Din cele zece ediții organizate împreună, opt s-au desfășurat în două orașe, la București și Iași, sub egida Academiei Române şi National Science Foundation şi în organizarea Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” Iaşi.

Într-una din scrierile sale, prof. Cristofor Simionescu și-a mărturisit credo-ul: „Sunt exigent cu mine însumi și capabil de sacrificii pentru progresul spiritualității neamului meu.” Cum era în relația cu ceilalți?
A păstrat toată viața – și o spun cu admirație – ceva din copilul de la țară. Avea o capacitate instinctivă extraordinară de coordonare, de management extraordinară. Capacitatea sa de a relaționa cu oamenii era incredibilă. Își cunoștea bine colaboratorii şi toţi angajații (începând cu portarul), comunica natural cu ei. Era extrem de inteligent, era un vizionar. Mama era înţeleaptă şi sofisticată, l-a susţinut permanent și l-a secondat fantastic de bine. Tata putea fi dur, dar era drept. Nedreptatea îl supăra cel mai mult.

Povestiți-ne o întâmplare din laboratorul în care lucra tatăl dumneavoastră, Cristofor I. Simionescu.
În fiecare zi, dimineața și seara, trecea prin laboratoare și discuta cu noi. Cel mai frumos era însă duminica dimineața când ne întâlneam în biblioteca de la catedră, dar nu ca să lucrăm, ci la o cafea și discuții care țineau până după ora prânzului. Se povestea ce a mai citit fiecare, ce a mai văzut, cu ce idei/provocări noi s-a confruntat... Uneori, tata trecea la tablă, scria, explica și glumea. Acestea erau momentele cele mai frumoase! Îmi aduc aminte cu plăcere şi de Revelioanele petrecute la catedră – fiecare aducea mâncare de acasă, aceasta se încălzea în etuvă, dansam în jurul bradului – formam o familie.



Tags: Cercetare, chimie

Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite