Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Traian Vuia, un „influencer“ al României Mari

19 Februarie 2020



În primele două decenii ale secolului XX, societatea franceză era realmente fascinată de inventică şi progrese tehnice. Atrăgea mai cu seamă domeniul aeronautic, aflat pe atunci în fază incipientă. În aceste condiţii, românul Traian Vuia, născut în Banatul pe atunci aflat la austro-ungari, ajunsese un personaj foarte cunoscut. Puțină lume știe însă că Traian Vuia a jucat un rol important nu numai în știință și tehnică, ci și la nivel politic…



Născut în pe 17 august 1872 în localitatea Surducul Mic din actualul judeţ Timiş, el avea studii politehnice (neterminate) şi de drept la Budapesta și fusese preocupat de aeronautică încă din prima tinereţe. Îşi încercase norocul la Paris. Autor al mai multor brevete de invenţie în domeniu, înregistrate în Franţa şi Marea Britanie, Vuia stârnise multe discuţii în jurul său. În 1906 el a revendicat primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare, după un experiment făcut pe data de 18 martie 1906, în localitatea Montesson, lângă Paris. Episodul, a cărui autenticitate e contestată de către unii şi în ziua de azi, l-a propulsat pe savant pe prima pagină a ziarelor. Dacă aparatul „Vuia 1” ar fi zburat 11 metri înainte de a se bloca motorul, prototipul „Vuia 2”, brevetat în 1907 în Belgia, s-a menţinut în aer pe o distanţă de 70 de metri. Savantul român a căpătat o mare notorietate. La începutul Primului Război Mondial era unul dintre cei mai cunoscuţi etnici români din Paris.

De la ştiinţă, la lobby
Încă din perioada de neutralitate, dintre 1914 şi 1916, guvernul de la Bucureşti şi-a dat seama că are nevoie de agenţi de influenţă şi oameni pentru propagandă în Europa. Au fost „capacitaţi” ziarişti din diverse capitale europene, oameni din diaspora română au fost activaţi pentru pentru a face servicii de imagine.
După intrarea în război şi dezastrul de pe front din 1916 şi începutul lui 1917, mai ales la Paris se simţea nevoia unor organizaţii care să acţioneze unitar, pentru a le demonstra francezilor că Armata Română va merge până la capăt alături de Antantă, că populaţia românească din Imperiul Austro-Ungar poate destabiliza puterea şi să determine un ajutor militar de urgenţă. Un om ca Traian Vuia era exact ce trebuia cauzei româneşti. Nu era formal membru în niciun partid politic, era cunoscut, provenea din Imperiul Austro-Ungar. Doctoratul său în drept îl scotea din zona strict tehnică şi avea şi un oarece talent publicistic. Încă de atunci a fost solicitat să servească cauzei româneşti, făcând ceea ce denumim azi lobby.
După ce România a trebuit să înceteze ostilităţile cu Puterile Centrale, la Paris a ajuns fostul ministru de externe Take Ionescu. Mişcarea era una deşteaptă. Aşa cum în ţara guverna, fără prea mare tragere de inimă, un cabinet care trebuia să satisfacă toate pretenţiile Germaniei şi Austro-Ungariei, la Paris putea să funcţioneze un Comitet Naţional Român format din politicieni, jurnalişti şi oameni de cultură care să apere interesele naţionale şi să acţioneze în favoarea ţării în cazul unei disoluţii, oarecum previzibile a Puterilor Centrale.

Prins în complicaţiile din Paris
Comitetul lui Take Ionescu, care-l conţinea şi pe „debutantul” diplomat Nicolae Titulescu, a încercat să-şi consolideze poziţia formând la rândul lui, pe 30 aprilie 1918, un „Comitet Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina” (în titulatura căruia s-a adăugat ulterior şi „Banat”). Cel mai nimerit să prezideze noua structură a fost considerat Traian Vuia, care a primit şi fonduri să editeze o revistă, numită „La Transylvanie”.

Lucrurile au mers bine şi relativ frumos o perioadă. Pe măsură însă ce devenea din ce în ce mai clară înfrângerea „Puterilor Centrale”, într-o „bună” tradiţie românească interesele divergente ale celor care alcătuiau comitetele au început să iasă la iveală. Era vorba, politic, de liberali, conservator-democraţi, socializanţi, „naţionali” din Ardeal şi fiecare curent încerca să se poziţioneze cât mai avantajos în lumea post-belică. Românii ardeleni, bucovineni şi bănăţeni erau şi ei împărţiţi. O parte dorea unirea necondiţionată cu Regatul României, alţii o autonomie largă sau o structură federală. Unii, nu foarte mulţi, vorbeau despre o Transilvanie independentă sau de o fantasmagorică federaţie cu alte naţionalităţi din Imperiul Austro-Ungar aflat în colaps. O parte din ardeleni se temea de o „balcanizare excesivă” a provinciei, privea regimul de la Bucureşti drept corupt sau, pur şi simplu, cei care o constituiau încercau să-şi rezerve mai multe privilegii politice.

Stângăcia și redresarea savantului
Naivul savant şi inventator a fost ameţit de tot acest carusel. Încercând oarecum să împace toate caprele şi toate verzele, la un moment dat a propus proclamarea independenţei Transilvaniei şi a Banatului şi unirea ulterioară, după negocieri, cu o a doua entitate independentă disctinctă, Regatul României. Asta ar fi însemnat să nu mai avem parte de 1 Decembrie 1918. A intrat în conflict cu Take Ionescu şi cu sociologul Dumitru Drăghicescu, secretarul general al comitetului său, care doreau o unire rapidă şi necondiţionată. Ulterior şi-a schimbat poziţia şi s-a aliat cu ardeleanul Alexandru Vaida-Voievod, care propunea o unire rapidă, cu păstrarea unei oarecari autonomii interne, lucru care s-a făcut prin crearea ulterioară a „Consiliului Dirigent” din Transilvania, un guvernorat zonal, care a funcţionat până în 1920.
La tratativele de pace dintre 1919 şi 1920, din Franţa, Vuia a participat în calitate de consilier al delegaţiei României. Ca un aspect interesant din biografia lui Vuia, în 1919, exact ca şi Vaida, a intrat în Francmasonerie, pentru a deschide noi canale de comunicare cu delegaţii americani şi francezi, printre care erau mulţi masoni. Cei doi au fost iniţiaţi în „Loja Ernest Renan” din Paris. Obiectivul vizat era deschiderea unor uși de la birourile puternicilor negociatori ai acordurilor de pace, mulți dintre aceștia fiind și ei „frați”. Deși nu există dovezi palpabile ale acestui tip de influență ocultă, se pare că manevra celor doi a contribuit la succesul României în cadrul negocierilor, țara noastră ieșind chiar „mare” după acorduri.
După formarea României Mari, Traian Vuia şi-a dat seama că politica e mult prea complicată pentru el. S-a întors la motoarele şi brevetele sale. A fost mai bine pentru ştiinţă.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite