Revista >> Martie 2020 [Nr. 222] >> Cercetare & Invatamant superior

Ce a fost și ce n-a fost Horia Hulubei

Toma Roman Jr.

19 Martie 2020

Multă vreme am crezut că Horia Hulubei a fost un savant care stătea, aşa cum zice o vorbă banală, în turnul lui de fildeş şi făcea experimente prea sofisicate pentru niște profani în ale fizicii. Totuşi, ceva m-a îndemnat să-i cercetez dosarul de Securitate și am avut surpriza, plăcută, să descopăr un personaj fascinant.

Luptător şi pilot
Aşa am aflat că a fost mai întâi infanterist şi apoi sublocotenent aviator în Primul Război Mondial şi că a avut un rol „operativ” în formarea României Mari. După ce a participat ca infanterist la lupta de la Mărăşeşti, s-a orientat spre o armă relativ nouă, aviaţia. A fost trimis la o şcoală de pilotaj în Franţa şi a participat la lupte aeriene pe Frontul de Vest, în timpul cărora a fost şi rănit, fiind decorat cu „Legiunea de Onoare”. A deprins aşa de bine arta zborului şi detaliile ei tehnice încât guvernul român l-a însărcinat pe el, un simplu sublocotenent, să supervizeze tehnic şi să încerce în aer avioanele de luptă franţuzeşti destinate aviaţiei militare de la noi. După război a fost unul dintre fondatorii liniilor aeriene civile de la noI, contribuind la organizarea primelor curse regulate internaţionale din România.

Politician, diplomat şi agent de influenţă
În perioada când era deja un fizician faimos, lui Hulubei i-au ieşit în cale şi tentaţiile politice. Atunci când, în 1938, Carol al II-lea a impus dictatura sa personală şi a suspendat activitatea partidelor politice, regele avea nevoie să scoată în faţă şi personaje noi, neimplicate în politică, dar cu notorietate cultural- ştiinţifică. Aşa a ajuns Horia Hulubei membru în Frontul Renaşterii Naţionale şi Partidul Naţiunii, construcţiile politice ale monarhului, şi parlamentar. Savantul, care din punct de vedere politic „s-a orientat” tot timpul în aşa fel încât să nu cadă rău, a fost solicitat şi după rebeliunea legionară de către mareşalul Ion Antonescu, pentru a prelua conducerea Universităţii Bucureşti. Lui Antonescu îi trebuia un rector cu prestigiu internaţional, care să nu fi fost legionar, iar Hulubei era exact omul potrivit. Între 1941şi 1943, rectorul Hulubei, înarmat cu un paşaport diplomatic, a călătorit în mai multe capitale europene. După cum au presupus mai multe surse ale SSI şi ulterior ale Securităţii, sub pretextul schimburilor ştiinţifice şi conferinţelor savantul ar fi avut şi altă misiune. El ar fi fost însărcinat de către vicepremierul şi ministrul de externe Mihai Antonescu să sondeze dacă e posibilă formarea unui „bloc politic latin” în Europa postbelică, format din Italia, Franţa regimului de la Vichy, Spania şi Portugalia. În acel moment se părea că Germania va câştiga războiul şi Mihai Antonescu se gândise că un bloc politic format din ţări cu afinităţi culturale comune şi conduse de dictaturi militare sau conservator-naţionaliste ar putea să diminueze dorinţele de hegemonie totală ale Reich-ului lui Hitler.

Hulubei, masonul
În perioada nebuloasă de după 23 August 1944, pe prudentul Horia Hulubei l-au salvat relaţiile pe care şi le cultivase cu grijă. La Paris era apropiat de foarte cunoscuţii fizicieni Francois Perrin şi Yvette Cauchois, care, ca mulţi dintre intelectualii francezi de elită, fuseseră seduşi de mirajul stângii extreme. În contrapartidă, ei puteau oricând să intervină, la nivelul liderilor comunişti internaţionali în favoarea prietenului lor român. În iulie 1945 a intrat în altă „reţea de influenţă”, francmasoneria. În acel moment masonii români erau despărţiţi în două curente: unii (majoritatea) îi aşteptau pe americani şi erau decişi să se lupte pentru o Românie democratică, alţii „pragmatic-oportunişti” care încercau să se salveze prin compromisuri cu oamenii Moscovei.
Hulubei a avut o ascensiune fulminantă în „Frăţie”. În 1947 nu era numai maestru mason, dar şi „venerabilul” (şeful) unei loji numite „Lanţul de Unire”.
În 1948, activitatea francmasonică pe teritoriul României a fost interzisă. Regimul comunist care se consolida prin teroare dorea să taie orice fel de legături ale românilor cu Occidentul, deci Masoneria, ca şi cultele religioase cu legături externe, au căzut drept victime. Securitatea a confiscat arhivele masonice aproape în totalitate, mai puţin cele ale „Lanţului de Unire”, care au dispărut fără urmă. Prin 1952, unor capete înfierbântate din sistemul represiv, li s-a năzărit că acolo se puneau la cale „comploturi imperialiste” şi că loja era vizitată de „agenţi anglo-americani”. Lucrurile de fapt erau exact invers. Printre membrii lojii i-am regăsit pe C.I. Parhon, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, Demostene Botez sau Mihail Ghelmegeanu, intelectuali de valoare cu antecedente politice în perioada interbelică, dar care săriseră în barca bolşevică. Probabil arhiva lojii a fost făcută pierdută tot de o structură comunistă, care voia să-şi protejeze „tovarăşii de drum”, dar cum în sânul regimului domnea secretomania, unii de la Securitate nu au ştiut asta. Până să se lămurească lucrurile, Hulubei a scăpat „la mustaţă” de o arestare şi interogatorii.

Baletul lui Hulubei cu Securitatea
Horia Hulubei a fost arestat doar două zile, între 25 şi 27 aprilie 1945, de către nişte aşa-numite „gărzi populare”, de fapt un fel de poliţie auxiliară comunizantă. Nişte „tovarăşi” de acolo au vrut să vadă cât de „colaboraţionist” a fost rectorul Universităţii Bucureşti cu regimul antonescian. A rezultat o autobiografie în care Horia Hulubei evită cu abilitate capcanele întinse de anchetatori.

Până la sfârşitul vieţii sale, savantul a fost supravegheat destul de strâns de către Securitate. A fost „încadrat informativ” cu peste 20 de turnători, din păcate, unii dintre ei, tot oameni de ştiinţă. Din notele informative despre el răsar şi multe orgolii profesionale. A fost bănuit complet anapoda că e spion sau că îşi sabotează propriul institut, IFA de la Măgurele.

Prin anii 60, Securitatea a repurtat o „imensă victorie”. Nefiind mulţumiţi doar cu randamentul informatorilor, ofiţerii s-au gândit să microfonizeze casa lui Hulubei. Au prins momentul când savantul şi soţia sa plecau la băi, dar era o problemă: cei doi aveau o fată în casă care rămânea în Bucureşti. Purtătorii de epoleţi au găsit soluţi. L-au instructat pe un căluşar din ansamblul de jocuri populare al M.I. să o seducă pe domnişoară, ba chiar i-au făcut un desfăşurător precis, menit să o ţină ocupată pe perioada în care echipa tehnică planta microfoanele.

Operaţiunea a fost un succes aşa de mare că tovarăşii s-au lăudat cu ea în peste 100 de pagini de dosar şi s-au felicitat reciproc. Căluşarul a luat şi el o primă…

Dosarele lui Hulubei, care însumează 6 volume groase, arată că acesta, cu toate că devenise savantul-fanion al republicii populare, ulterior socialiste, România, nu agrea regimul, despre care cârtea în particular. Pe de altă parte, fiind o persoană prudentă încerca să nu-i supere pe mai marii zilei.

N-a fost scriitor
La un moment dat, ştiindu-mi preocupările, prietenul meu Silviu Moldovan de la CNSAS m-a sunat şi mi-a spus: „Măi, odată cu dosarele lui Hulubei ne-au venit şi nişte manuscrise cu poezii, aforisme şi proză despre care cei de la SRI spun că le-a scris savantul tău. Te interesează?”. Bineînţeles că mă interesa. Mi-am şoptit în barbă că pe lângă faptul că a fost savant fizician, pilot, ofiţer, profesor, diplomat, mason, Hulubei era şi scriitor. Am făcut cerere să le văd.

În dosarul mare, de urmărire, era şi o autobiografie olografă a savantului, scrisă când a fost arestat pentru scurt timp, în aprilie 1945. Scrisul din declaraţia luată de autorităţile în curs de comunizare nu semăna neam cu cel din dosarul cu manuscrise literare. M-am mirat că pe coperta unui roman neterminat apărea numele Horia A. Hulubei. Pe tatăl savantului îl chema Ion, iar omul de ştiinţă nu avea alt prenume, deci A.-ul intercalat nu prea avea ce să caute acolo.