Revista >> Aprilie 2020 [Nr. 223] >> Cercetare & Invatamant superior

Dialogurile artei românești contemporane cu știința conservării

Lucian-Cristian Ratoiu, cercetator CERTO, INOE 2000

23 Aprilie 2020

În cei aproape 25 de ani de existență ai Centrului de Excelență pentru Restaurare prin Tehnici Optoelectronice - CERTO, din cadrul Institutului Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000, în mod progresiv, noi subiecte și teme de cercetare s-au impus, multe dintre acestea fiind coroborate cu bunuri mobile de patrimoniu, monumente istorice și situri arheologice, extrem de diverse. De la curățarea cu laser, în premieră națională, a coloanelor bisericilor Doamnei și Stavropoleos din București, la identificarea zidurilor cetății scufundate în Dunăre „Păcuiul lui Soare” sau la cercetarea avansată in situ a clavecinului Pakal-Taskin, din cadrul colecției Muzeului Național Peleș, toate aceste cazuri analizate, grație versatilității metodelor și tehnicilor optoelectronice, dar și a capacității de deplasare a infrastructurii, prin intermediul laboratorului mobil ART4ART, au reprezentat pietre de hotar în evoluția departamentului.

În acord cu noile tendințe internaționale care se desfășurau în paralel, în cadrul unor rețele sau institute de cel mai înalt calibru, precum INCCA (International Network for the Conservation of Contemporary Art) sau Getty Conservation Institute, cercetarea în conservarea artei contemporane românești a început să capete în mod oficial contur începând cu anul 2012, deși o preocupare mai veche exista în acest sens.

Provocarea reactualizării și regăndirii conservării
Noua direcție, extrem de ofertantă și de provocatoare, în egală măsură, a debutat în cadrul proiectului național de cercetare (PN-II-PT-PCCA-2011-3.2-0342) VisART - Contemporary Art Conservation (http://certo.inoe.ro/visart/index.html). Sub coordonarea prof. univ. Ruxandra Demetrescu, consorțiul a fost format din: Universitatea Națională de Arte din București, Departamentul CERTO din cadrul INOE 2000, Faber Art Studio și Anaid Art Gallery. Proiectul s-a desfășurat sub forma unui model prototip pentru conservarea artei contemporane românești și a demonstrat rolul major al informațiilor științifice în stabilirea cotelor de vânzare pe piața de artă națională și internațională. Spre deosebire de metodologiile de documentare și investigare a patrimoniului cultural clasat, care de-a lungul timpului au atins o maturitate incontestabilă, susținută de vasta literatură de specialitate și de cunoașterea în detaliu a tehnicilor tradiționale de execuție, interogarea artei contemporane a impus o regândire a strategiilor de abordare. Elementul fundamental al proiectului, care a reieșit din natura trans-disciplinară a consorțiul, a fost punerea în centrul metodologiei chiar a dialogului deschis dintre artist, cercetarea artistică și cercetarea științifică.

Spre deosebire de abordarea artei tradiționale, nu numai tehnicile și materialelor noi erau foarte diferite, ci și criteriile etice de interpretare a procesului de restaurare. Contravine restaurarea intenției artistice contemporane? O întrebare legitimă care deschide o nouă perspectivă asupra relației dintre restaurator, artă și artist.

O prima observație importantă ar fi că arta contemporană, spre deosebire de arta tradițională, care, fără întrerupere, a persistat până la începutul secolului XX, nu are un caracter unitar. Drept urmare nici intențiile sale nu sunt similare. Dacă unii artiști au conceput schimbarea de paradigmă la nivel tematic, alții au reformulat esențial tot ceea ce se știa despre materialitatea operei de artă. La o scurtă incursiune în istoria artei descoperim că nevoile de exprimare ale artiștilor moderni, așa cum a fost în cazul impresioniștilor condiția de a ieși în plein air și de a picta într-un timp cât mai scurt, au atras după sine și o modificare a tehnicii de lucru. Dacă invenția tuburilor de culori pe bază de ulei a rezolvat această necesitate, o altă problemă a fost ridicată de această dată de conservarea acestor lucrări, care aveau în compoziția lor materiale din ce în ce mai complexe din punct de vedere chimic. Evoluția artei secolului al XX-lea și transformările conceptuale fundamentale începute odată cu mișcarea avangardistă au solicitat o regândire și o reactualizare a conceptului de conservare. Pornind de la lucrările lui Marcel Duchamp, Roue de bicyclette (1913) și Fontaine (1917), adică de la apariția ready-made-ului în arta occidentală, paradigma autenticității operei de artă, exprimată exclusiv prin materialitate, a început să fie reevaluată și, odată cu ea, și sarcina restaurării acestor creații.
Evoluția ulterioară a artei secolului al XX-lea a demonstrat că artiști dintre cei mai importanți, exemplificându-i numai pe Picasso sau Jackson Pollok, s-au lovit în cadrul experimentelor tehnice și de efecte nedorite.

Pentru a reveni în prezent și a-l cita pe Glenn Wharton, „arta contemporană reprezintă o provocare chiar pentru valorile de bază ale domeniului conservării”. Eliberarea artei contemporane față de anumite cutume și practici artistice tradiționale a condus la o explorare continuă, atât a temelor, cât și a materialelor pe care artiștii contemporani le-au folosit și exploatat la maxim pentru a-și formula și transmite mesajul artistic dorit. De această dată, dezvoltarea industriei chimice și alegerile unor artiști de a utiliza materiale din ce în ce mai diverse au dus, alături de un alt tip de intenționalitate artistică, care nu întotdeauna își propune să asigure lucrării de artă durabilitate, la o reformulare a nevoilor de conservare, dar și la o adevărată provocare a cercetătorilor în a găsi soluții la probleme care nu erau încă formulate în totalitate.

După 1990, formele de expresie și chiar și subiectele artei contemporane au început să se uniformizeze la nivel internațional, pe măsură ce globalizarea cucerea terenuri noi. Alexandru Rădvan remarca faptul că, după o lungă perioadă de timp în care artiștii din România au lucrat exclusiv cu materiale produse de Combinatul Fondului Plastic, o explozie de noi materiale, dar și de experimente tehnice, care au implicat nu de puține ori materiale de slabă calitate sau materiale incompatibile, s-a produs în primul deceniu de după Revoluție. Treptat, abundența de noi materiale introduse pe piață a adus, pe de-o parte, materiale de mai bună calitate, iar, pe de altă parte, o sumedenie de produse insuficient testate. Toate aceste experimente care își vor testa rezistența în timp vor ridica noi și din ce în ce mai complexe provocări procesului de restaurare. Mulți dintre artiștii consultați în cadrul proiectului au subliniat că tehnicile și materialele reprezintă coloana vertebrală care modelează de la bun început aspectul și traiectoria ulterioară a unei lucrări de artă.

O nouă abordare și specializare
Punerea laolaltă a științei conservării, a restauratorilor conștienți și deschiși către noua paradigmă contemporană, a învățământului artistic superior, a galeriștilor și colecționarilor a avut în vedere stabilirea unor punți de comunicare cu lumea și atelierul artistului, două expresii intim legate de opera și, în definitiv, de statement-ul acestuia. În cadrul proiectului VisART au fost analizate creații ale unor artiști contemporani proveniți deopotrivă din generația tânără, dar și din cea matură: Francisc Chiuariu, Nicolae Comănescu, Suzana Dan, Alexandru Rădvan, Valeriu Mladin, Florica Prevenda, Gheorghe Rasovzky sau Tara (von Neuforf). Criteriul selecției acestor artiști, după cum observa Adrian Guță, nu a fost apropierea conceptuală sau stilistică, ci dorința acestora de a experimenta din punct de vedere tehnic.