Revista >> Aprilie 2020 [Nr. 223] >> Cercetare & Invatamant superior

George Emil Palade: Drumul spre Nobel, facilitat de resursele socrului Nicolae Malaxa

Toma Roman Jr.

23 Aprilie 2020

Primul laureat al Premiului Nobel născut pe teritoriul României, George Emil Palade, a fost, indiscutabil, un medic foarte bun şi un novator în ceea ce priveşte cercetarea în domeniul sănătăţii. Din cele pe care le veţi citi în acest articol veţi vedea însă că ar fi fost posibil să i se înfunde viaţa printr-un dispensar uitat din Moldova, dacă destinul nu i-ar fi rezervat, la propriu şi la figurat, „un culoar de zbor”.

Din Sărărie, spre bogăţie
Spre deosebire de cartierul Copou, cu palatele şi vilele ieşenilor bogaţi şi cu pretenţii aristocratice, zona Sărărie era, la începutul secolului XX una foarte amestecată. Era populată de meşteşugari, mici negustori, ţărani semi-urbanizaţi. Acolo locuiau, pe lângă români, mulţi evrei, armeni, ţigani, greci, ba chiar, ca un element de culoare, skaptsi, nişte ruşi sectanţi religioşi care, din fanatism, se castrau. În lumea asta de tip mozaic s-a născut, pe 19 noiembrie 1912, și şi-a trăit copilăria George Emil Palade. Într-un fel i-a fost util, fiindcă aici i s-a format o bună capacitate de adaptare şi s-a familiarizat cu oameni din comunităţi diferite. Părinţii săi, Emil şi Constanţa, învăţători (el se pare că avea şi studii de filozofie), nu aveau o stare nici prea-prea, nici foarte-foarte. Pe micul George l-au dat la o şcoală publică, din cartier. Tatăl său, care fusese şi prizonier la germani în timpul Primului Război Mondial găseşte în 1923 o oportunitate profesională la Buzău, unde familia se mută. Aici George este înscris la Liceul Haşdeu, performează la mai toate materiile, dar se remarcă în mod special la biologie. Se hotărăşte să urmeze medicina, sfătuit de familie, gândindu-se că din cercetarea biologică nu o să poată supravieţui în condiţii bune. Un moment hotărâtor este în 1930, când ia decizia să urmeze facultatea la Bucureşti, în detrimentul Iaşului. În acest moment, George era un tânăr arătos, simpatic, manierat şi cu lipici la fete. Nu semăna, în ciuda rezultatelor foarte bune la învăţătură, cu modelul clasic de tocilar, ochelarist, timid şi cu coşuri. În mediul universitar a fost imediat remarcat pentru pasiunea cu care voia să îmbine practica medicală cu cercetarea. Intrase în siajul unor profesori importanţi, precum Francisc Rainer. Acesta l-a păstrat ca preparator după facultate, dar, de asemenea, i-a deschis porţile „lumii bune” din Bucureşti. Tânărul medic acorda consultaţii în familiile unor politicieni, oameni de afaceri şi oameni de cultură cunoscuţi, tindea să-şi formeze o clientelă bogată şi influentă, banii curgeau. Numai că, în acest timp...

Lulu şi Mihăiţă
Doi adolescenţi se iubeau cu multă pasiune. Ei se întâlneau pe yacht-uri de lux, în palatele de la Sinaia, Balcic şi Bucureşti. Unul era Mihai de Hohenzollern, Mare Voievod de Alba Iulia, moştenitorul tronului României, alintat de către tatăl său, regele Carol al II-lea, Mihăiţă. Pe fată o chema Irina Malaxa, poreclită în familie Lulu, fiica marelui industriaş Nicolae Malaxa, poate cel mai bogat om din România acelui moment, membru al „camarilei regelui” şi care-şi sporise averea, exact ca şi unii în ziua de azi, din afaceri cu statul. În jurnalul lui, „Însemnări zilnice”, Carol al II-lea consemnează înduioşat „pasiunea care-l mistuia” pe fiul său. Nu părea să se opună relaţiei dintre cei doi.

George şi Lulu
Între clienţii tânărului medic Palade se afla şi familia lui Nicolae Malaxa. În septembrie 1940, după repetate ciuntiri teritoriale, România era în fierbere. Legionarii, aflaţi pe val, dar şi alte grupuri de interese politico-economice, făceau presiuni pentru abdicarea lui Carol. În acest climat, care nu-l afecta prea tare, George Emil Palade îşi dădea doctoratul cu o temă inedită, care ţinea de pasiunea lui pentru biologie: „Tubul urinifer al delfinului”. Pe 6 septembrie 1940, pe fondul violenţelor de stradă, Carol a renunţat la tron şi ulterior a plecat din ţară. În noua conjuctură politică, relaţia dintre Mihai şi Irina devenise incomodă pentru mai mulţi oameni importanţi. Generalul Ion Antonescu, proclamat conducător al statului, dorea să îl izoleze pe tânărul proaspăt proclamat rege de anturajul tatălui său. În plus, îl percepea pe inginerul Malaxa ca pe un potenţial duşman, fiindcă acesta, versatil politic, schimbase barca şi se apropiase de legionari. Regina Mamă Elena dorea şi ea o despărţire a lui Mihai de Lulu. Ea îşi dorea o căsătorie a fiului ei cu o membră a unei dinastii regale importante din Europa. Mai exista un precedent, atunci când Carol I îl forţase să se despartă de Elena Văcărescu pe viitorul rege Ferdinand. A fost una dintre puţinele situaţii în care puctul de vedere al celor doi a coincis.

Malaxa, un tip prudent, şi-a dat seama că ar fi periculos să-i supere pe cei doi. Relaţia dintre rege şi Irina a fost stopată progresiv. Lulu devenise deprimată, aşa că tatăl ei a încurajat o potenţială relaţie cu junele şi arătosul său medic curant, pe care observase că îl simpatizează. Relaţia lor a început la sfârşitul lui 1940 şi a dus la un mariaj oficiat discret, în prezenţa câtorva prieteni, în 1941. Malaxa şi-a protejat ginerele, aranjând să fie mobilizat în război ca medic militar în Bucureşti, nu să ajungă pe front. Milionarului îi convenea „partida”. A calculat că în vremurile tulburi de atunci este mai bine ca fata sa să ia de bărbat un om care excela într-o profesie pe care o putea practica oriunde în lume. În 1943, Irina a născut o fată, Teodora-Georgia.

Spre capitalism, în zbor
Încă de dinainte de război, Malaxa, ca şi veşnicul său rival în afaceri, Max Auschnitt, scosese capital verde şi metal auriu pentru zile negre în afara ţării. Nişte conturi liniştitoare îl aşteptau pe omul uns cu toate maglavaisurile în Elveţia şi în SUA. După 23 August 1944, a jucat rolul băiatului ascultător, care nu îi jenează pe „tovarăşii” ce se aflau pe cale să acapareze puterea. A reuşit, mai întâi să o trimită, sub pretextul unui tratament medical, pe Irina şi nepoata sa în Turcia. Apoi, prin sfântul procedeu al şpăgii, negociată cu ocupanţii sovietici ai ţării, l-a făcut şi pe doctor să zboare spre lumea liberă. După cum a declarat chiar Palade într-un interviu acordat în 1998, afacerea s-a perfectat printr-o doamnă rusoaică, un fel de intermediară a unor tovarăşi din Armata Roşie. Suma a fost destul de mare, dar toată lumea a fost mulţumită. I s-a pus condiţia să plece doar cu o valiză, care să nu conţină valori. Nici nu avea nevoie, ştiinţa o avea în cap, iar „tata socru“ avusese grijă să „externalizeze” înainte destui bani.

Cu migală, Nicolae Malaxa a reuşit să îşi aranjeze propria ieşire în decor. Era conştient că domnii comunişti care luaseră cu de-a sila puterea au nevoie de el. Chiar dacă îi naţionalizaseră fabricile şi firmele, nu se puteau descurca fără el în hăţişul de contracte şi acte şi nici fără relaţiile sale personale cu diverşi parteneri comerciali. Nu se ştie ce şi cui a dat, dar în 1948 a fost inclus într-o delegaţie economică oficială la Viena, unde s-a făcut nevăzut. În ţară a fost condamnat la moarte, dar când s-a întâmplat asta era deja de ceva vreme cu fata şi ginerele la New York, aşa că nu i-a prea păsat.

O investiţie de viitor
Ajuns în lumea destul de liberă de peste ocean, George Emil Palade se afla în faţa unei alegeri: să devină medic practician, eventual să-şi deschidă o clinică, ceea ce i-ar fi adus câştiguri mari, rapid, sau să se consacre cercetării pluridisciplinare, de care era pasionat. Socrul său, căruia din când în când îi plăcea riscul în afaceri, l-a sfătuit să mergă pe cercetare, în două domenii noi atunci, biochimie şi genetică, spunându-i, mai în glumă, mai în serios, că poate o să ia chiar Premiul Nobel.

Palade s-a angajat cercetător la Universitatea Rockefeller din New York, unde mai întâi a inventat un fixator care a permis o observare de mare acurateţe a structurilor celulare. Cariera sa ştiinţifică a început să crească vertiginos după 1952, an în care l-a întâlnit pe biologul belgian Albert Claude. Acesta reuşise să convingă Institutul de Cercetări Medicale al Fundaţiei Rockefeller să aloce resurse pentru studii aprofundate de genetică şi biochimie. Cei doi, împreună cu medicul şi biochimistul belgian Christian de Duve, care s-a alăturat ulterior echipei, au studiat infrastructura celulară. În cadrul programelor lor de cercetare au descoperit ribozomii, care constituie un fel de arhivă a mesajelor ereditare şi au explicat biosinteza proteinelor. Desoperirile celor trei, care au fost un mare progres pentru genetică, le-au adus Premiul Nobel pentru Fiziologie (medicină) în 1974.