.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Hermann Oberth, de la nazism la capitalism
La sfârşitul secolului XIX, în Transilvania, elitele ungureşti erau în general formate din aristocraţia provenită din perioada feudală, cele româneşti din clerici şi intelectuali umanişti, iar cele germane din mari proprietari burghezi şi tehnicieni. La Sibiu, burghezia săsească era bine stratificată, în mod normal copiii preluau afacerile şi profesiile părinţilor. Pe 25 iunie 1894, când în familia Oberth s-a născut un băiat, botezat Hermann, tatăl, Julius, s-a gândit că va avea, mai târziu, cui să lase clientela. Era medic chirurg şi şi-ar fi dorit ca băiatul său să meargă pe aceeaşi cale ca şi el. Tot medic era şi bunicul patern al lui Hermann, Friederich Krasser. Acesta, însă, era şi poet şi eseist. În plus, spre deosebire de majoritatea intelectualilor saşi transilvăneni, care erau conservatori, el credea în inovaţii şi în progresul tehnic rapid. Băiatul probabil semăna cu Friedrich.
Familia Oberth s-a relocat în 1896 la Sighişoara, unde Julius fusese numit director al spitalului. Spre nefericirea lui, Hermann, ajuns la adolescenţă, nu se arăta prea atras de medicină. Prefera să citească Jules Verne şi alţi autori de aventuri şi făcea experimente empirice de fizică. De gura familiei, totuşi, s-a înscris în 1913 la o facultate de medicină din Munchen.
Salvat de război
Nu-i prea stătea capul la cursurile de anatomie şi biologie, dar probabil în vremuri normale ar fi dus la capăt medicina şi ar fi ajuns doctor într-un orăşel din Ardeal. A izbucnit însă Primul Război Mondial, cursurile s-au suspendat şi a fost mobilizat în Armata Austro-Ungară. Încadrat într-un batalion de infanterie, a fost trimis să lupte pe Frontul de Est, în Rusia, unde, în 1915, a fost rănit. Tatăl său, Julius, a reuşit să tragă nişte sfori şi să-l aducă în convalescenţă la spitalul din Sighişoara, unde a şi rămas mobilizat ca sergent-sanitar. Aici a avut timp să se gândească la un mai vechi proiect al său, o rachetă în trepte care să folosească un combustibil lichid şi care să fie capabilă să iasă din atmosfera terestră. Moartea fratelui său Adolf, pe front, îl maturizează brusc. În 1918 se însoară şi pleacă la Budapesta, la insistenţele familiei, să termine medicina. Se îmbolnăveşte de gripă spaniolă şi e la un pas de moarte. Îşi dă seama că viaţa-i scurtă şi e bine să îţi urmezi vocaţia. Renunţă definitiv la ideea să se devină medic.
Picat din lună
Din 1919 s-a apucat să studieze fizică şi matematică. A început de la Cluj şi a schimbat multe universităţi: Munchen, Gottingen, Heidelberg. Teoriile lui despre vehicule autopropulsate care ar putea călători în Cosmos şi chiar să ducă oameni pe lună erau luate în râs. La fel şi studiile sale despre potenţialul militar al rachetelor. Era încă epoca de glorie a artileriei clasice. Nu găseşte finanţare pentru a construi rachetele pe care le proiectase. Savanţii acelui timp se uitau la el ca la un picat din lună. Lucrarea sa „Rachetă spre spaţiile interplanetare”, scrisă în 1922 şi trimisă spre publicare Universităţii din Heidelberg, este respinsă, fiind considerată o utopie. Singura universitate care i-o acceptă drept lucrare de diplomă este cea din Cluj. Hermann se întoarce oarecum şifonat în Transilvania, unde devine profesor de liceu. Totuşi, peregrinările sale academice nu au fost fără rost. A reuşit să ia contact şi să intre în corespondenţă cu oameni de ştiinţă ca americanul Robert Goddard, rusul Konstantin Ţiolkovski, austriacul Max Valier şi alţii, toţi pasionaţi de aeronautică şi rachete. Asta l-a introdus într-un circuit internaţional de schimburi de informaţii şi conferinţe al micului grup al entuziaştilor rachetelor.
Filmul bate viaţa
Câţiva ani viaţa lui Hermann s-a desfăşurat relativ banal. Era un obscur profesor de provincie, de matematică şi fizică, în România. Din când în când existenţa îi mai era pigmentată de mici incidente, cum a fost un scandal de hărţuire cu nişte eleve de la şcoala de învăţătoare din Sighişoara. Mai făcea experimente ştiinţifice cu resurse limitate, pe buzunarul personal. Bugetul era limitat, fiindcă Hermann avea deja trei copii. Căuta, fără prea mare succes, sponsori pentru construirea unor prototipuri de rachete. În 1925 s-a mutat la Mediaş ca profesor la liceul de băieţi de acolo.
În 1928 s-a întâmplat o chestie care i-a schimbat viaţa. Industria cinematografică luase avânt, în lumea filmului se rulau din ce în ce mai mulţi bani. Regizorul Fritz Lang era pe culmile gloriei, după ce avusese succes cu filmul său fanion, Metropolis. El s-a gândit să facă unul dintre primele lung metraje de anticipaţie din lume, „Femeia în lună”, a cărui acţiune se petrecea în spaţiul extraterestru. Studiourile UFA din Berlin i-au acordat un buget de producţie mai mult decât generos. La recomandările comunităţii de „rachetişti” l-a luat drept consultant ştiinţific pe Oberth. În sfârşit, Hermann a avut bani pentru o rachetă „adevărată”, care a jucat ca „actor” în film. În timpul testelor, savantul era să-și piardă un ochi în urma unei explozii în laborator. Filmul a avut un succes uriaş şi practic a lansat moda rachetelor şi a călătoriilor în spaţiu, care atunci păreau ceva foarte îndepărtat. Brusc, a venit apă la moara profesorului din Mediaş. În 1929 fabrică şi testează un motor de rachetă cu combustibil lichid, numit Kagelduse. I se publică lucrarea „Căile navigaţiei spaţiale”, care devine un fel de Biblie a rachetiştilor. Ia un premiu prestigios.Ţine multe conferinţe şi comunicări ştiinţifice. La una dintre ele, l-a cunoscut pe un tânăr politehnist berlinez, ambiţios, arivist şi inteligent, Wernher von Braun, care îi citise toate lucrările şi care era un susţinător înfocat al dezvoltării rachetelor. Von Braun l-a ajutat la testarea motorului „Kagelduse”. Interacţiunea cu von Braun va infuenţa hotărâtor destinul lui Oberth.
Angajatorul Hitler
Totuşi, Hermann s-a întors la Mediaş. Între timp, i se mai născuse un băiat şi relocarea familiei cu patru copii ar fi fost dificilă. Având acum intrare la publicaţii ştiinţifice de mare ţinută, prestigiul său creştea. În 1931, a lansat, cu succes, prima sa rachetă cu combustibil lichid de pe un aerodrom de lângă Berlin. În 1932, i-a acordat o audienţă, la Bucureşti, chiar regele Carol al II-lea. Monarhul a fost oarecum interesat de potenţialul militar al rachetelor, i-a dat dreptul lui Oberth să utilizeze gratis atelierele Şcolii de Aviaţie din Mediaş, dar, cam atât a făcut. Carol era interesat mai mult de comenzi de furnituri militare acordate membrilor camarilei sale, aşa că nu a fost foarte generos cu savantul sas şi România a ratat şansa să intre în zona pionieratului industriei de rachete.
În schimb, în Germania, aflată în anii 30 sub incidenţa clauzelor „Tratatului de la Versailles”, care îi limita drastic deţinerea de armament clasic, se investea mult în mijloace neconvenţionale de distrugere. După venirea lui Hitler la putere, băgăreţ şi vopsit în nazist, discipolul lui Hermann, von Braun, ajunsese şeful programului german de construcţie a rachetelor. S-a gândit imediat la mentorul său, pe care l-a chemat la Viena, în 1938, după ocuparea Austriei, oferindu-i un salariu imens şi o bază materială largă pentru experimente. Aici a proiectat pompe puternice de combustibil şi alte subansamble pentru armele secrete ale naziştilor. După începerea războiului, a fost făcut pe repede înainte cetăţean german, a fost mobilizat ca ofiţer SS şi dus la vestita bază secretă de la Peenemunde, unde se vor construi, în subteran, rachetele V. Vreme de doi ani, Oberth a funcţionat aici sub nume fals, fiindcă Abwehr-ul, serviciul secret al armatei germane ţinea ascunse identităţile reale ale cercetătorilor. L-a chemat Fritz Hann. Din cauza perioadei petrecute aici, atât asupra sa cât şi a lui von Braun a planat acuzația că ar fi criminali de război. Asta, nu atât pentru că rachetele V1 şi V2 au fost folosite drept arme de teroare, omorând mii de civili nevinovaţi în Marea Britanie şi Belgia, ci fiindcă la asamblarea lor şi la fabricarea oxigenului lichid necesar drept combustibil au fost folosiţi, în condiţii de muncă îngrozitoare, evrei din lagărele de concentrare şi prizonieri de război. Mulţi au murit de epuizare şi inaniţie.
În 1943, Hermann s-a despărţit de grupul de la Peenemunde şi a primit un laborator propriu, la Reisndorf, unde trebuia să proiecteze şi să construiscă rachete antiaeriene, cu combustibil solid. Nu a mai apucat să facă asta şi pentru că a trecut prin două tragedii. Băiatul mai mare, Julius, a fost ucis pe front, iar una dintre fete, Ilse, chimistă, a murit atunci când laboratorul în care lucra a explodat.
„Imperialiştii” de la NASA
Americanii au luat startul înaintea sovieticilor la vânătoarea de creiere din Germania ocupată. În timp ce ruşii erau preocupaţi să demonteze fabrici şi să transfere tehnologie furată în URSS, armata yankeilor culegea oameni şi arhive. Von Braun, cercetătorii şi documentele tehnice de la Peenemunde au ajuns în SUA încă din 1945 şi au devenit motorul programului spaţial american.
Oberth, după ce a stat într-un lagăr de prizonieri de război, a rămas oarecum în aer. O perioadă a vândut legume, apoi a prins nişte contracte cu armatele din Elveţia şi Italia. Abia în 1955, când americanii se gândeau deja la proiectul aselenizării, von Braun a reuşit să-i convingă de utilitatea lui Hermann. În SUA, el a reuşit să planifice teoretic, în detaliu, toate etapele unui zbor cu aselenizare. A proiectat un „automobil lunar”. L-a consiliat pe von Braun cum să îmbunătăţească rachetele cu echipaj uman. S-a pensionat în 1962, în plină glorie, şi s-a retras în Germania Federală.
Parerea ta conteaza: 
Oportunități de finanțare europeană pentru companiile din domeniul IT&C
