Revista >> Mai 2020 [Nr. 224] >> Cercetare & Invatamant superior

Practica digitizării 3D în documentarea continuă a Patrimoniului Cultural

Laurentiu-Marian Angheluta, INOE 2000

28 Mai 2020

Capacitatea tehnologiei digitale de a transfera informație în cantități mari și de formate atât de diferite pe distanțe oricât de mari, aproape instantaneu, nu a fost nicicând mai valorificată precum în această perioadă. Astăzi umanitatea simte pe pielea ei, la nivelul fiecărui individ, limitarea prezenței fizice dată de condițiile extreme și recunoaște importanța și valoarea posibilității continuării activităților zilnice, atât personale cât și profesionale, prin intermediul unor șiruri infinite și invizibile de 0 și 1. În cadrul patrimoniului cultural orientarea către digital este în plin avânt, dar în nici un caz nu este o noutate.

În 2005, Comisia Europeană a lansat inițiativa Digital Libraries, care a susținut dezvoltarea bazei de date Europeana. De atunci au existat diferite programe și recomandări pentru toate statele membre privind digitizarea și accesul on-line la elementele de patrimoniu digitizate. În lumina ultimelor evenimente tragice, atât pentru patrimoniul cultural mondial, dar și pentru societate, la 9 aprilie 2019 a fost semnată o Declarație de Cooperare între toate statele membre ale Uniunii Europene privind abordarea riscurilor cu care se confruntă patrimoniul cultural al Europei, prin creșterea vizibilității nivelului de utilizare, îmbunătățirea implicării cetățenilor și sprijinirea interacțiunii cu alte sectoare economice.

Nu trebuie să ne imaginăm că până în anul 2005 nimeni nu s-a gândit la importanța trecerii in format digital a cunoștințelor sau a informațiilor vizuale ale elementelor de patrimoniu tangibil sau intangibil. La noi în țară, departamentul CERTO (Centrul de Excelență pentru Restaurare prin Tehnici Optoelectronice) din cadrul INOE 2000, a recunoscut încă de acum 20 de ani importanța digitizării, tatonând, în proiectele naționale implementate la acea vreme, diverse abordări noi precum utilizarea de baze de date digitale pentru stocarea de date de microclimat (Castelul Bran 2001), realizarea de pachete complexe digitale pentru documentarea (control biologic, imagistică multi-spectrală, transfer de metadate în baze de date) de benzi magnetice audio și cilindri de ceară (Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române, 2003) și trecerea informațiilor conținute în format digital. În 2003, INOE 2000 a inițiat și primele colaborări internaționale pentru digitizarea 3D a unor monumente istorice (Ansamblul bisericuțelor din cretă de la Basarabi/Murfatlar, mormintele pictate din Constanța, etc.). După anii de pionierat, astăzi INOE 2000 a devenit un pilon de referință la nivel național și internațional pentru dezvoltarea și implementarea de metode noi de digitizare și digitalizare a elementelor de patrimoniu, în toată complexitatea și varietatea lor.

Digitizare și digitalizare
Astăzi acești doi termeni apar nestingherit în titluri de știri, anunțuri revoluționare de schimbare sau de salvare a unor sectoare de afaceri sau chiar administrative. Deși par similari și de foarte multe ori sunt folosiți pentru a exprima același lucru, în funcție de context, ei sunt foarte diferiți și nu se exclud unul pe celălalt. Prin digitizare se înțelege un proces de transformare a unei informații din format analog în format digital. În cadrul digitizării patrimoniului cultural este vorba de documente istorice, fotografii în format fizic (sticlă, metal, hârtie, peliculă), film analog etc. Prin digitalizare se înțelege transformarea modului de funcționare a unei organizații, prin trecerea la utilizarea de instrumente digitale (documente în format digital, semnături digitale, baze de date etc.). Acest proces de transformare inevitabil implică activități de digitizare (documente, arhive etc.). Digitalizarea în documentarea și investigarea patrimoniului cultural este un subiect aparte și, foarte probabil, va fi dezbătut într-un articol viitor.
Revenind la digitizarea 3D, aceasta se referă bineînțeles la procesul de transformare a informațiilor geometrice, spațiale și de culoare a unei suprafețe fizice, reale, în format digital. Nu de puține ori, în literatura de specialitate, se vor întâlni aceste mici scăpări în care autorii vorbesc despre digitalizare 3D, ceea ce nu este întocmai corect, chiar dacă noi știm că este vorba despre digitizare de fapt.

Digitizarea 3D nu salvează patrimoniul cultural
Este necesară această precizare, pentru că întâlnim des astfel de lozinci pompoase care se folosesc de concepte importante precum prezervarea digitală a patrimoniului, pentru a exagera (de cele mai multe ori în scop comercial) importanța unei activități, într-adevăr importante, dar în nici un caz salvatoare. Să luăm un caz arhicunoscut: Catedrala Notre-Dame din Paris. Acest monument nu este doar unul dintre cele mai vizitate sit-uri din Europa, dar este și unul dintre cele mai bine documentate. Însă aceste documentații nu au putut pune stavilă teribilului accident care a dus la distrugerea acoperișului catedralei. Da, aceste documentări minuțioase au, într-adevăr, un rol foarte important în restaurarea monumentului, acum, și mai ales au, sau ar trebui să aibă, un rol decisiv în stabilirea politicii de conservare preventivă în cazul oricărui monument. Însă odată degradate semnificativ sau chiar distruse (acte de vandalism, catastrofe naturale, accidente), elementele de patrimoniu își pierd din identitate și din valoarea de vechime (sau autenticitate), iar în cazuri extreme ele chiar dispar fizic. O replică digitală sau fizică nu poate înlocui experiența reală a greutății istorice pe care o poartă materialul original al unui element de patrimoniu.

Un alt argument care trebuie introdus în această discuție este suficiența digitizării 3D în procesul de “salvare a patrimoniului”. Dacă am stabilit că prin digitizare nu salvăm propriu-zis patrimoniul, în continuare în loc de salvare, vom folosi documentare. O simplă înregistrare ne va da informații despre starea de conservare a suprafeței unui element la un anumit moment (momentul înregistrării). Este o instanță tridimensională, la fel cum fotografia document este o instanță bidimensională. Pentru un tablou complet, necesar și util documentării și conservării unui element de patrimoniu, este obligatorie introducerea dimensiunii temporale. Digitizări (3D sau nu) repetate la perioade cheie de timp pot oferi informații cu adevărat importante despre evoluția în timp a morfologiei suprafeței monitorizate și ne va ajuta să înțelegem mecanismele de degradare, apropiindu-ne de predicție și de măsurile de conservare preventivă inteligentă.

Mergând pe aceeași idee, fără informații complementare cum ar fi compoziția chimică, condițiile de micro climat (umiditate/temperatură), cromatică sau structurală și de rezistență, digitizarea 3D nu va fi suficientă pentru elaborarea de decizii referitoare la strategia de conservare/restaurare a respectivului element. Referitor la acest aspect, dr. Geert Verhoeven sublinia în cadrul unei lecții invitate faptul că digitizarea 3D se ocupă doar de un îngust aspect, chiar dacă important, și anume de aspectul dimensional al suprafeței unui obiect (a 27-a ediție a Conferinței internaționale organizate de Comitetul internațional de fotogrammetrie arhitecturală, CIPA 2019: Documenting the past for a better future). Digitizarea 3D, prin metodele ei clasice, nu oferă informații despre rezistența obiectului, structura internă, compoziția chimică sau despre felul în care era utilizat acel obiect. Informații care sunt critice pentru documentarea stării de conservare. Aceste informații le aflăm doar punând în complementaritate toate aceste tipuri de documentații.

Modalități de implementare
Există multe metode de digitizare 3D. Astăzi, principalele metode non-contact de digitizare 3D a suprafețelor elementelor de patrimoniu tangibil sunt: scanarea cu fascicul laser, scanarea cu lumină structurată și fotogrammetria. Punctul comun al acestor metode este faptul că informația este transportată/colectată cu ajutorul luminii/radiației electromagnetice, respectând astfel un criteriu important al documentării patrimoniului și anume abordarea non-contact.

În prezent se perfecționează în mod constant metodele curente de digitizare, dar se și experimentează cu metode noi (senzori de profunzime de dimensiuni mici de la Intel sau sistemele LIDAR de pe noile tablete Apple). Chiar dacă mai este mult până ca aceste noi tehnici să confirme, direcția este clară: miniaturizare și automatizare.