.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Domeniu >> Categorie >> Tip Continut
România – CDI. Punct și de la capăt
Este deja un loc comun (a devenit un fapt divers) poziția codașă a României – ca membru al UE - în inovare și în finanțarea cercetării științifice. Participarea la unele proiecte europene ne mai mângâie orgoliul, toți suntem convinși că avem cercetători de valoare (cum remarca cu fină ironie rectorul unei mari universități – toți suntem peste medie), numai finanțarea redusă este problema. Rareori ne întrebăm de unde ar trebui să vină banii și mai ales de ce ar trebui finanțată cercetarea. Și totuși, din când în când mai apare ideea că politica cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) din România este greșită. Dacă această situație persistă de mai multă vreme, înseamnă că trebuie să ne gândim foarte serios la o restartare pe alte baze.
Puținii bani nu sunt bine folosiți
Suntem în plină derulare a proiectului SIPOCA 592, dedicat strategiei CDI pentru 2021-2027. La lansarea proiectului (septembrie 2019), ministrul de atunci al cercetării, după ce atrăgea atenția asupra finanțării reduse din fonduri publice, adăuga (cităm)I: Mai mult decât atât, sprijinul pentru cercetare și dezvoltare este în mare măsură ineficient, cu un sistem de cercetare și inovare fragmentat, priorități insuficient bazate pe cerere, conexiuni internaționale slabe, resurse publice limitate distribuite unui număr mare de executanți de cercetare cu performanțe inegale și absența unei mase critice în ceea ce privește calitatea rezultatelor cercetării, care nu se transformă în cercetare aplicată și în aplicații inovatoare. Sectorul este neatractiv pentru tinerii cercetători, iar România suferă de un mare exod de creiere în rândul cercetătorilor calificați și cu experiență. Nivelul alarmant de scăzut al cheltuielilor private reflectă condițiile-cadru nefavorabile pentru activități de cercetare și inovare și legăturile slabe între educație, cercetare și mediul de afaceri, investitorii privați fiind, în același timp, descurajați de dispozițiile legislative inadecvate privind proprietatea intelectuală. Citind cele de mai susII, ne întrebăm pe bună dreptate: când și de ce a ajuns sistemul de cercetare – inovare din România într-o astfel de situație?
Ne întoarcem în timp (iulie 2011), la o altă lansare de proiectIII, la care Dragoş Ciuparu, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS), arată că după 2005 s-a învestit substanțial în cercetare (în special în infrastructură). A urmat criza din 2009-2010, dar aceasta a trecut și în 2011 cercetarea are un buget cu 40% mai mare decât în anul precedent, ceea ce arată că Guvernul susține domeniul ca un motor de creștere economică. Câteva luni mai târziu, a fost demarat însă un studiu al domeniului CDI din România, sub auspiciile Băncii Mondiale (în colaborare cu DG Cercetare şi Inovare din UE)IV. Raportul final afirmă: Analiza sugerează că sectorul CDI din România se află într-o criză ascunsă, cu implicaţii negative grave asupra competitivităţii şi perspectivelor de creştere pe termen lung ale ţării. O primă cauză – guvernanța. Sistemul CDI ar trebui să depindă de mai multe autorități, dar acestea nu au o politică corelată. În al doilea rând (cităm), cheltuielile au fost îndreptate în special spre cercetarea de bază şi menţinerea unei suprastructuri moştenite a institutelor şi universităţilor şi nu spre cercetarea aplicată necesară pentru structura economică schimbată a ţării sau dezvoltarea domeniilor sale de avantaj comparativ. A treia cauză – gestionarea resurselor umane. Sună deja cunoscut, nu-i așa? Și mai departe (cităm): Prin urmare, Guvernul României şi sectorul privat investesc prea puţin în CDI şi, poate la fel de important, investesc inadecvat. Și critica continuă: Resursele sunt îndreptate de multe ori spre programe difuze şi cu o utilitate marginală şi resursele limitate sunt alocate într-un cadru neclar de priorităţi naţionale...... Comercializarea cercetării publice şi colaborarea dintre organizaţiile de cercetare publice şi sectorul întreprinderilor sunt reduse.... Sectorul privat, care trebuie să fie motorul investiţiilor şi creşterii numărului de locuri de muncă, pare neconectat pe scară mare la eforturile de cercetare publică. Acestea sunt concluziile comunicate în 2012. Este clar că exista deja o criză, care s-a perpetuat, a devenit cronică. În acest context considerăm potrivit să resetăm discuția, pornind de la noțiunile de bază privind cunoașterea științifică și valorificarea acesteia prin inovare.
Înapoi la noțiunile de bază – triunghiul cunoașterii și piramida inovării.
Plecăm de la așa-numitul triunghi al cunoașterii (knowledge triangle) reprezentat în Fig. 1. Este vorba de interacțiunile care au loc între trei tipuri de actori: universități, institute de cercetare și mediul de afaceri. De regulă este vorba de interacțiuni între sectorul public (primele două categorii de actori) și cel privat (care poate fi reprezentat de companii multinaționale sau de IMM-uri inovative, inclusiv start-up-uri).
Triunghiul cunoașterii este esențial pentru inovare, adică pentru transformarea noilor cunoștințe obținute prin cercetare științifică și dezvoltare tehnologică în efecte economice. Desigur, organizațiile de cercetare pot concesiona brevete sau vinde tehnologii, dar efectele economice majore se obțin prin transfer de tehnologie în mediul de afaceri, unde companiile folosesc cunoștințele noi (inclusiv cele rezultate din cercetarea proprie) pentru a comercializa noi produse sau servicii. Orientarea spre piață este busola după care își direcționează activitatea aceste organizații, care – prin preocupările lor – oferă și o buclă de reacție pentru ghidarea activității din cercetare.
Educația universitară face parte și ea din sistem, deoarece resursele umane sunt esențiale atât pentru organizațiile de cercetare, cât și pentru companii (firme). Formarea de specialiști înseamnă și pregătirea prin doctorat. Universitățile competitive din lume fac și cercetare, iar doctoranzii lor asigură o mare parte din forța de muncă. Universitățile sunt mai deschise spre o cercetare multi-disciplinară, iar colectivele de cercetare au un grad mai mare de autonomie pentru colaborări diverse. Cercetarea universitară poate aborda și aplicații care interesează industria și poate breveta idei sau genera spin-off-uri.
Infrastructură de cercetare deschisă, poate juca rolul unei platforme de interacțiune între toate cele trei categorii de actori menționați mai sus. Infrastructurile de cercetare moderne necesită investiții masive, cheltuieli substanțiale de exploatare și personal de înaltă calificare. De regulă ele sunt gestionate de către organizații de cercetare (institute, centre) importante la nivel național. Facilitățile de cercetare pot fi deschise pentru utilizatori (de pildă cercetători) din alte entități. Alte categorii de utilizatori sunt studenții și doctoranzii, precum și firmele. Uneori specialiștii din firme doresc să aibă acces direct la echipamente (pentru a păstra confidențialitatea cercetării proprii) și trebuie instruiți special în acest scop. Aceste infrastructuri nu sunt simple colecții de echipamente: adesea ele sunt orientate spre tehnologiile avansatev. Ele pot permite realizarea de produse noi în stadiul de demonstrator sau de model experimental al unui nou produs. UE a promovat rețelele de infrastructuri deschise, inclusiv cele dedicate unor linii pilot care facilitează microproducția.
Inovarea eficientă necesită schimb permanent de informație și acces rapid la resurse, inclusiv la finanțare. Apropierea geografică este de natură să cultive contactele directe, colaborarea, încrederea reciprocă (esențială pentru partenerii formați în culturi de organizație diferite). Instrumentul de succes este hub-ul regional de inovare, un parteneriat public-privat care creează mediul potrivit pentru o interacțiune profundă și de durată între categoriile de actori menționate în Fig. 1. Pentru a funcționa ca un adevărat ecosistem de inovare, acest hub are nevoie de actori puternici, cu o politică stabilă și deschisă colaborării, cu competențe relevante și o orientare strategică spre un anumit domeniu de activitate. Va exista un management care asigură o orientare strategică, respectarea unor reguli de acces la informație și infrastructuri, a unor obligații reciproce între partenerii care colaborează direct. Membrii consorțiului de bază vor căuta să atragă cât mai multe fonduri pentru activitățile comune (ceea ce nu exclude colaborările cu terți, inclusiv prin proiecte internaționale). O atenție deosebită este acordată inovării și transferului de tehnologie, precum și asistenței acordate întreprinderilor mici și mijlocii, care trebuie să găsească în hub un mediu deosebit de prietenos, din care să recolteze idei (inovare deschisă) și în care să aibă acces rapid la resurse. Inovarea digitală, în principal cea legată de transformarea digitalăVI, poate fi caracteristică unor astfel de entități.
Fig. 2 reprezintă așa numita piramidă a inovării. Baza acesteia o formează triunghiul cunoașterii. În vârful piramidei este situat guvernul național și/sau autoritățile regionale. Acestea pot elabora politici și pot asigura finanțări din fondul publice (în cazul țărilor din UE se adaugă și fondurile comunitare). Este de la sine înțeles că acțiunile concrete CDI cad în sarcina actorilor publici sau privați reprezentanți generic de vârfurile triunghiului de bază. Actorii privați sunt independenți iar actorii publici dispun de un grad mai mic sau mai mare de autonomie. Guvernanții (din vârful piramidei) pot implementa politici care să asigure stimularea și direcționarea eforturilor diverșilor actori, inclusiv a colaborării dintre aceștia. Este vorba nu numai de organizații, ci și de antreprenori, inovatori, cercetători – care pot avea inițiativa unei afaceri, a unui produs sau a unui proiect științific de succes.
Înainte de toate guvernul trebuie să stabilească priorități la nivel național, dezvoltarea anumitor domenii, care asigură țării respective un avantaj competitiv, precum și securitate (inclusiv din punct de vedere energetic, sanitar sau alimentar). Este evident că este nevoie de implicarea mai multor ministere și organizații guvernamentale. În acest context, așa numitul sistem CDI va fi un instrument pentru asigurarea competitivității și nu un scop în sine. Acest aspect fundamental trebuie avut în vedere în etapa de stabilire a strategiei naționale CDI.
Sunt multe politici care trebuie stabilite top-down în piramida inovării (Fig. 2). De exemplu politicile vis-a-vis de mediul privat (IP, scutirea de impozite a unor activități de cercetare), dar și aspecte specifice organizării actorilor din sistemul public care interacționează cu industria. Sursele și instrumentele de finanțare destinate activităților din triunghiul inovării sunt și ele extrem de importante. Spre exemplu se pot finanța infrastructurile deschise și serviciile acordate de acestea anumitor tipuri de actori, hub-urile de inovare, alte infrastructuri destinate transferului de tehnologie, cercetări aplicative si dezvoltarea de produse etc. In fine, dar nu cel mai puțin important, trebuie stabilite direcțiile preferențiale de finanțare a cercetării și inovării, așa numita specializare inteligentă la scară națională și respectiv regională.
Parerea ta conteaza: 
UE accelerează inovarea. Ce face România?
