Revista >> Iulie - August 2020 [Nr. 226] >> Cercetare & Invatamant superior

Regândirea sistemului Cercetare-Dezvoltare-Inovare (CDI)

Alexandru Batali

29 Iulie 2020

România trebuie să elaboreze o nouă strategie și un nou plan național pentru finanțarea CDI în perioada 2021-2027, ca și o nouă strategie de specializare inteligentă. Această activitate este gestionată la nivel național prin intermediul proiectului SIPOCA 592, despre a cărui lansare în toamna anului trecut a relatat și revista noastră (octombrie 2019). Recent (14 mai 2020), Guvernul României a aprobat Memorandumul pentru evaluarea sistemului național de cercetare-dezvoltare-inovare, inițiat de Ministerul Educației și Cercetării. Este vorba de o evaluare externă realizată prin instrumentul „Policy Support Facility” (PSF), finanțat de către Comisia Europeană. Această evaluare va dura circa un an și va fi luată în considerare la elaborarea strategiei naționale. În paralel, Market Watch continuă să publice opinii legate de starea cercetării din România, cum este și punctul de vedere de mai jos transmis de către Comisia de Știința și Tehnologia Microsistemelor a Academiei Române (care cuprinde specialiști din țară și din străinătate). Versiunea în extenso poate fi găsită pe pagina de web a Comisiei, la adresa http://www.link2nano.ro/acad/Regandirea_sistemului_CDI-ext.pdf.

Punct de plecare: subfinanțarea – cauză sau efect?
Cercetarea științifică este subfinanțată în România, după toate analizele și conform tuturor criteriilor de comparație. Cifrele magice din politica UE sunt: 3% din PIB, din care 1% din fonduri publice și restul din fonduri private. Bugetul public ar fi trebuit să atingă 1% din PIB în 2020, dar a scăzut continuu în ultimii ani până la 0,18% din PIB. Dar ce rol joacă în mod real cercetarea românească în societate și economie și de ce ar trebui finanțată mai consistent din surse publice și private? Cercetarea aplicativă ar trebui valorificată prin inovare, producând efecte favorabile în economie. În clasamentul UE legat de inovare, România ocupă însă de mai multă vreme ultimul loc, deci cercetarea nu contribuie la performanță și competitivitate economică.

O analiză externă (2011-2012) a sistemului CDI din România a arătat că banii dedicați cercetării nu sunt numai puțini, dar și prost folosiți. Și astăzi este un subiect fierbinte în comunitatea științifică: cine primește bani și pe ce criterii? Aceasta este o dovadă în plus că o simplă creștere a bugetului cercetării românești nu va rezolva problema de fond. Dar cum poate cercetarea să contribuie la inovare și la competitivitate? Concluziile analizei menționate duc la ideea că sistemul CDI este anacronic și trebuie reformat. În articolul nostru aducem în discuție câteva aspecte pe care le considerăm vitale pentru o îndelung așteptată reformă.

Cercetarea – componentă esențială a unei strategii naționale
Cercetarea - inovarea ar trebui să formeze o componentă esențială unei strategii naționale de dezvoltare, pe termen lung. O astfel de strategie trebuie să integreze dezvoltarea economică, precum și aspecte privind securitatea (alimentară, energetică, de sănătate etc.) și dezvoltarea societății (învățământ, nivel de trai, calitatea vieții). Ea implică diferite ministere și Guvernul ca un tot. Într-o strategie bazată pe competitivitate economică, rolul sistemului CDI este foarte important: noile cunoștințe, obținute în particular prin cercetarea proprie, trebuie transformate în efecte economice. Trebuie să se precizeze domeniile care sunt prioritare în strategia respectivă, de pildă agricultura, securitatea energetică, modernizarea urbană, protecția mediului, etc. Statul trebuie să dezvolte o legislație corespunzătoare și să dirijeze (sau să atragă) fonduri care să îi permită să susțină strategia. Implicarea sistemului universitar (care dispune de autonomie) și respectiv a sectorului privat trebuie să fie parte integrantă a strategiei.

Câteva cuvinte despre sistemul public de cercetare si inovare sunt necesare. România dispune de numeroase institute naționale de cercetare. Aceste institute acoperă o mare varietate de domenii și dezvoltă de regulă cercetare aplicativă. Marea fragmentare a tematicii nu este de bun augur atunci când bugetul CD este sărac, dar mai există un alt aspect, adesea trecut cu vederea. Este vorba de ținta acestei cercetări pe așa-numitul lanț valoric (value chain), mai exact de etapa vizată în procesul de realizare a produsului final. Dacă lanțul valoric respectiv nu este complet și activ pe piață, atunci valorificarea cercetării respective este iluzorie. Cu alte cuvinte, elaborarea de rapoarte interne, publicarea de lucrări și participarea la saloane de inovare nu sunt de natură să justifice existența și finanțarea unor institute CD: trebuie să se vadă clar care este rolul acestor entități în economia reală. Semne de întrebare apar și în legătură cu eficiența sistemului de inovare finanțat prin fonduri publice, care ar trebui să fie extrem de dinamic și adaptat unei anumite strategii. Simpla copiere a unor modele mai noi sau mai vechi este și ea o activitate cu rezultate iluzorii.

Resursele umane – problemă cheie
Formarea și dezvoltarea în țară a resurselor umane este o direcție de importanță crucială: România nu atrage cercetători din exterior (revenirea cercetătorilor din diaspora a fost un miraj care s-a spulberat rapid). Dimpotrivă, exodul tinerilor capabili, dar și al specialiștilor cu experiență este îngrijorător. Ponderea cercetătorilor în populația ocupată este și ea comparativ redusă.

În țările dezvoltate, universitățile de prestigiu sunt în același timp și puternice organizații de cercetare (cu profesori experimentați, laboratoare bine dotate și un contingent de doctoranzi puternic motivați pentru o activitate intensă). Mai mult, mediul universitar este adesea mai deschis, doctorandul are acces în laboratoare din domenii diferite, ceea ce favorizează o orientare multidisciplinară, și din medii diferite (instituții de cercetare sau agenți economici), ceea ce asigură o legătură directă cu orientările majore în cercetare.

Cercetarea universitară este însă comparativ slabă în România. Companiile de înaltă tehnologie care activează în România creează un număr mare de locuri de muncă, iar numărul de absolvenți din universități nu este suficient. Companiile supralicitează angajând și studenți (uneori chiar înainte de ciclul de Master), perturbând astfel procesul de formare universitară. Angajații cu studii incomplete sunt școliți din mers, fiind instruiți ca niște simpli executanți. Credem că nu se mai poate continua așa, ca în învățământul dual din zona preuniversitară! Criza este accentuată de faptul că absolvenții capabili nu sunt atrași de cariera universitară, astfel încât personalul didactic este îmbătrânit și suprasolicitat. Se adaugă slăbiciunile sistemului de doctorat, doctorat efectuat de cele mai multe ori la fără frecvență (dezastruos pentru cercetarea în cele mai multe domenii).

Desigur, întregul sector universitar ar trebui să sufere o reformă bazată pe valori autentice și orientare didactică și științifică de nivel mondial. Ar trebui create condițiile propice ca tinerii merituoși să fie atrași spre activitatea universitară, spre a completa și împrospăta corpul didactic tot mai puțin numeros. După consolidarea cercetării universitare putem discuta și despre inovare și antreprenoriat în acest mediu.

Rolul sectorului privat. Parteneriatul cu sectorul public. Inovarea deschisă.
Sectorul privat are o importanță crucială în economie. Rolul său în inovare este extrem de important, fie că este vorba de mari companii, de IMM-uri inovative sau start-up-uri. Am menționat mai sus cifra de referință de 2% din PIB privind contribuția sectorului privat la cheltuielile legate de cercetare (dublu față de bugetul din fonduri publice). Companiile trebuie să aibă resursele (și interesul) pentru o astfel de investiție considerabilă. Statul poate oferi facilități (de pildă scutire de impozite) pentru activitățile de cercetare și cele de susținere a unei specializări avansate. Desigur, în perspectiva creșterii volumului și competitivității activității economice precum și a numărului de locuri de muncă. Un caz special îl reprezintă companiile multinaționale, care au interesul de a dezvolta activități CD în țara noastră atunci când pot atrage ușor forță de muncă calificată, cu un minim de investiții (de exemplu pentru dezvoltare de software sau proiectare asistată de calculator). În această perioadă de schimbări se vorbește despre relocarea industriei din Asia în Europa, unii specialiști fiind de părere că România este o locație atractivă.

Extrem de eficientă ar fi existența unor parteneriate public-private ample și de durată. Readucem aici în discuție ideea hub-urilor de inovare, consorții regionale de parteneri atât din zona publică (institute, universități), cât și din cea privată (companii autohtone și multinaționale, IMM-uri inovative, firme de consultanță etc.). Un astfel de consorțiu ar trebui să dispună de o suprastructură de management (finanțată, de pildă, din fonduri structurale) și să convină reguli precise de colaborare, care să asigure o predictibilitate, dar și suficientă flexibilitate în administrarea activităților de cercetare aferente. Proiectele ar putea finanța accesul la infrastructuri de cercetare deschise (a se vedea mai jos), sau activități de cercetare- inovare legate de o anumită tematică, din care vor fi subcontractate fonduri actorilor interesați de realizarea unui anumit obiectiv concret. Gama de instrumente de finanțare a fost deja experimentată prin programul operațional competitivitate (POC). Important ar fi ca finanțarea unor astfel de hub-uri de inovare prin agențiile de dezvoltare regională să permită reducerea timpului de contractare și micșorarea birocrației. Este adevărat că membrii consorțiului ar fi avantajați în finanțare, dar ei vor fi oricum selectați pe criterii de performanță și de competență într-un anumit domeniu, în concordanță cu strategia la nivel național și specializarea inteligentă la nivel regional. Performanța sistemului CDI implică opțiuni și concentrarea resurselor!