Revista >> Iulie - August 2020 [Nr. 226] >> Cercetare & Invatamant superior

„Modelul Cristofor Simionescu”

Alexandru Batali & Toma Roman Jr.

29 Iulie 2020

Comunitatea științifică și academică a celebrat pe 17 iulie 2020 centenarul naşterii academicianului Cristofor I. Simionescu, cel mai reputat specialist de chimie macromoleculară din țara noastră și părintele școlii românești de știința polimerilor. Persoana cea mai în măsură să povestească despre viața și activitatea extrem de prolifică a savantului, în epoca tulbure în care a trăit, este acad. Bogdan C. Simionescu, fiul său, care i-a urmat destinul, devenind un cercetător apreciat internațional, tot în domeniul chimiei, director al Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iași și, din 2014, vicepreședinte al Academiei Române. Cu ocazia centenarului, ne-a oferit informații inedite despre biografia părintelui său, care vor fi de un real folos celor ce vor scrie o istorie a științei din România comunistă. Totodată, interviul este un prilej de a (re)descoperi una dintre cele mai importante și fascinante personalități stiințifice ale României.

Tatăl dumneavoastră a intrat în învățământul superior „pe stil vechi”, în 1943. Epurările politice din anii 1948-1951 au lovit grav mediul universitar românesc, inclusiv cel tehnic și al științelor exacte. Cum a reușit profesorul Cristofor Simionescu să se mențină în sistem în acei ani?
Acad. Bogdan C. Simionescu: Tatăl meu a fost întotdeauna un om de şcoală, foarte inteligent, muncitor şi vizionar, un foarte bun organizator. Era interesat de toate noutăţile din domeniul chimiei şi, extins, din ştiinţele naturii, de ideile noi, era un spirit creativ, comunicativ, deschis spre oameni, peste ani colegii săi din străinătate considerându-l „un om care şi-a depăşit epoca”. Fiind cel mai bun student, încă din facultate (cred că din anul II de studii...) a fost invitat de către profesori să conducă lucrările de laborator desfăşurate chiar cu colegii săi, să pregătească experimentele de laborator – pe scurt, să ocupe, voluntar, poziţia de asistent. A dorit să rămână în învăţământul superior, reuşind datorită dascălilor care îl îndrăgeau şi îl stimau, dar probabil şi datorită „originii sănătoase” – părinţii săi erau învăţători care au profesat mulţi ani la ţară, în satul Plopeni, Suceava, şi ulterior la o şcoală primară din Iaşi.

În acelaşi timp, tatăl meu nu a făcut politică nici în şcoală, nici în studenţie, neexistând suspiciuni care să determine respingerea sa din învăţământul superior. Şansa lui s-a datorat în mare parte profesorilor (Gheorghe Alexa, Mihai Dima şi alţii) care îl apreciau pentru inteligenţa nativă, puterea de muncă şi care au văzut în el un demn urmaş.

A evitat funcţiile politice și interacțiunea cu Elena Ceaușescu
Profesorul Cristofor Simionescu a fost obligat să aibă contacte profesionale cu Elena Ceaușescu, care a rămas în mentalul colectiv drept semi-analfabetă, rea, pricinoasă. Din câte v-a povestit, era așa cum am pomenit?
Acad. Bogdan C. Simionescu: Contrar unor opinii, tatăl meu nu a avut multe contacte directe cu ea. Aş spune că, în medie, o întâlnea de două-trei ori pe an, pentru câteva minute. Era normal să se întâmple aşa – ea devenise „chimist de renume mondial” şi conducea toată cercetarea românească (era preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie - CNST), ocupa unele dintre cele mai înalte funcţii politice, iar tatăl meu era rectorul Institutului Politehnic Iaşi, directorul unui mare institut de chimie şi preşedinte al Filialei Iaşi a Academiei Române.

El încerca să evite (şi în general reuşea) întâlnirile cu Elena Ceaușescu. Prefera să discute problemele importante ale instituţiilor pe care le conducea cu academicianul Ioan Ursu, prim-vicepreşedinte al CNST, un om pe care îl preţuia şi care îl preţuia. Şi tatăl meu a fost, la un moment dat, vicepreşedinte al CNST, dar a ocolit constant asumarea acestei poziţii şi nu a folosit niciodată biroul primit în această calitate.
În ceea ce priveşte cunoştintele de chimie ale Elenei Ceauşescu, mi-a spus de câteva ori că nu avea nici măcar cunoştinţe elementare, nici în chimie, nici în alt domeniu.

În general, reprezentanţii mediului academic se fereau de interacţiunile cu Elena Ceauşescu şi, chiar atunci când acestea erau iminente, se căutau soluţii care să permită evitarea avizului sau aprobării ei. Un singur exemplu: între anii 1975 – 1984, conducerea Academiei Române a fost asigurată, prin rotaţie, de către cei trei vicepreşedinţi, academicienii Şerban Ţiteica (1975 – 1976), Cristofor Simionescu (1977 – 1980) şi Ioan Anton (1981 – 1984), care au ocupat, cu delegaţie, funcţia de preşedinte. Nu s-a procedat la alegerea unui preşedinte – nu ar fi fost, în nici un caz, alegeri libere, ci s-ar fi ajuns la numirea unei persoane (inclusiv din afara Academiei) agreate de către Elena Ceauşescu sau – foarte posibil – ar fi pretins ea însăşi această înaltă funcţie. Oricum, în acele vremuri alegerea preşedintelui nu putea să ocolească decizia Elenei Ceauşescu. În aceste condiţii, cei trei vicepreşedinţi, împreună cu academicienii Radu Voinea, Ilie Murgulescu şi Ştefan Pascu au decis să „închidă porţile” Academiei pentru a evita pătrunderea unor persoane desemnate de conducerea de partid în cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării. Era o perioadă neagră din istoria Academiei – îi fuseseră înstrăinate institutele de cercetare, nu se desfăşurau alegeri de noi membri, personalul din centrală (Bucureşti) se redusese la doar şapte persoane, etc...

Trădat de „tehnică” a intrat în disgrația regimului
În 1976, tatăl dumneavoastră a avut o „cumpănă” în viață: a fost schimbat din funcția de rector al Politehnicii din Iași, deși conducea excelent instituția. E adevărat că acest eveniment s-a petrecut după ce „a căzut pe tehnică”? Am aflat că, într-o discuție privată cu ambasadorul RFG, a calificat-o pe Elena Ceaușescu drept incultă, ambientul în care se desfășura conversația era microfonizat de către Securitate și de aici până la demiterea sa a mai fost un singur pas, extrem de rapid, cum se petrecea în timpul dictaturii comuniste...
Acad. Bogdan C. Simionescu: Da, este adevărat. El a ridicat Institutul Politehnic al cărui rector a fost timp de 23 de ani, l-a modernizat în permanenţă, a înfiinţat noi facultăţi şi noi specializări, a construit primul campus universitar modern din ţară, zeci de clădiri pentru facultăţile şi laboratoarele universităţii şi, chiar la începutul carierei, la solicitarea academicianului Ilie Murgulescu, ministru al învăţământului, în calitate de director general în minister (1953 – 1954; avea numai 33 de ani), a gândit şi implementat reforma învăţământului tehnic superior.

Discuţia cu ambasadorul RFG a fost înregistrată. Tatăl meu ştia că era supravegheat în permanenţă, că era înconjurat de dispozitive de ascultare, că telefoanele îi erau ascultate, corespondenţa îi era deschisă, dar... Consecinţele calificativelor utilizate în discuţia cu ambasadorul au fost numeroase şi dure. Vă dau un exemplu: în 1976, cu ocazia bicentenarului Statelor Unite ale Americii şi a centenarului American Chemical Society (ACS), aceasta din urmă a conferit medalii de aur celor mai buni 20 de chimişti din întreaga lume. Tatăl meu s-a numărat printre laureaţi. Înmânarea medaliilor a avut loc în cadrul a două reuniuni ştiinţifice ale ACS, desfăşurate în acelaşi an la New York şi, respectiv, la San Francisco. Singurul absent dintre cei 20 de laureaţi a fost Cristofor Simionescu, el neprimind aprobarea de a părăsi ţara (de altfel, cred că după 1976 nu a mai putut pleca din ţară). Aflând motivul absenţei sale, chimiştii americani au reacţionat, trimiţând o delegaţie de 10 mari specialişti în chimia şi fizica polimerilor care au conferenţiat la Iaşi, în cadrul unui seminar româno-american gândit şi organizat „ad-hoc”, înmânându-i cu această ocazie tatălui meu medalia aniversară a American Chemical Society.

A facilitat ascensiunea colegilor și a Iașiul pe scena ştiinţifică internaţională
Cât de influent era în anii 70-80 profesorul Cristofor Simionescu? Își putea ajuta colegii să ajungă la întâlniri profesionale în Vest? Putea să-i sprijine să aibă acces la literatura de specialitate din Occident? Pe scurt, putea să-i introducă în rețeaua științifică internațională, într-o perioadă dominată de restricții și secretomanie?
Acad. Bogdan C. Simionescu: Avea o anumită influenţă şi a utilizat-o mereu pentru a-şi ajuta colegii şi colaboratorii, după cum a sprijinit şi persoane pe care le vedea pentru prima dată şi care îi solicitau ajutorul. Dorea şi putea să o facă pentru că era respectat şi cunoscut inclusiv în mediul politic drept o persoană serioasă, care îşi probase calităţile în plan profesional şi organizatoric, conducea colective care se bucurau de succes, foarte bine cotate la nivel naţional şi internaţional. În plus, nu cerea niciodată nimic pentru el – a trăit toată viaţa în condiţii modeste, la Iaşi, refuzând de multe ori demnităţi care ar fi presupus mutarea familiei la Bucureşti şi asumarea unor funcţii politice. Intervenea, de exemplu, la organele de partid sau de miliţie pentru a facilita aprobarea unor deplasări în străinătate a colaboratorilor mai tineri sau a colegilor săi – la congrese, seminarii sau alte manifestări ştiinţifice. A obţinut, pentru unii colaboratori tineri, stagii de până la trei ani în universităţi celebre, cu finanţare externă. Evident, era întrebat dacă garanta revenirea acestora în ţară, răspunsul său fiind întotdeauna pozitiv.