Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Constantin Parhon, un „tovarăș” de drum

21 Octombrie 2020



Imediat după lovitura de palat de la 23 august 1944, scheleticul partid comunist din România avea o problemă majoră de cadre. Cei mai mulți membri ai lui nu aveau nici notorietate, nici anvergură intelectuală. Mulți aparțineau unor minorități naționale, treabă care nu îi făcea prea populari. Cu baionetele sovietice în spate drept principal sprijin, Gheorghiu Dej, Ana Pauker și Vasile Luca s-au apucat să caute „oameni de imagine”, meniți să cosmetizeze fima viitorului partid unic. Le trebuiau niște intelectuali relativ cunoscuți, pe care să îi ungă în funcții reprezentative și vizibile din aparatul de stat.

În lumea politică românească au fost și sunt destui oportuniști. Prevăzând o cădere în sfera de influență a României în zona de influență „roșie”, mai mulți intelectuali de valoare au sărit rapid în barca marcată cu secera și ciocanul. Racolările aveau totuși o bubă. Mulți dintre cei care se regrupaseră spre zona stalinistă erau cunoscuți drept cameleoni și oportuniști notorii, schimbaseră partidele și „patronii politici” ca pe ciorapi. Mihail Sadoveanu, Horia Hulubei, Mihai Ralea, Simion Stoilov, Victor Eftimiu sau George Călinescu, de exemplu, serviseră plini de fervoare dictatura lui Carol al II-lea, ba chiar unii dintre ei îl și tămâiaseră pe mareșalul Ion Antonescu. Scriitorii Mihai Beniuc, N. D. Cocea și Zaharia Stancu erau cunoscuți drept colaboratori ai„serviciilor de informații burghezo-moșierești”, Siguranța Generală sau SSI. Istoricul Constantin Daicoviciu fusese un partizan al legionarilor. Profesorul universitar Petre Constantinescu -Iași, simpatizant comunist din tinerețe, fusese implicat într-un scandal sexual. Alți intelectuali convertiți de conjuctură la marxism fusese membri activi în PNȚ sau PNL.
La sfârșitul lui 1947, comuniștilor români le trebuia un fel de „Albă ca Zăpada” pe care să o propulseze în cea mai înaltă, teoretic, funcție a statului român. Se preconiza abdicarea forțată a M. S. Regelui Mihai și cineva trebuia să preia, simbolic, șefia noii republici. În fapt însă, exact ca în URSS, puterea reală se afla în structurile de vârf ale partidului bolșevic.

Bun profesionist, origine sănătoasă
Constantin Ion Parhon s-a născut pe 15 (28, pe stil nou) octombrie 1874 în Câmpulung Muscel. Tatăl, de meserie institutor, provenea dintr-o familie de țărani săraci din Ardeal, iar mama, casnică, dintr-una de răzeși din Moldova. Așadar, nu era nici aristocrat, nici provenient din marea burghezie, un mare plus în ochii comuniștilor. În copilărie s-a mutat din loc în loc, în funcție de serviciul tatălui. A schimbat mai multe școli și licee, până în 1892. Între 1893 și 1900 a studiat medicina la Universitatea din București, unde a obținut la final și titlul de doctor în științe, cu o lucrare numită „Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie”. După propriile declarații, nu știu cât de cosmetizate oportun, Parhon pretindea că în perioada studiilor s-a apucat să aprofundeze filozofia lui Karl Marx și s-a apropiat de mișcarea socialistă. Încă de când era student și doctorand a lucrat ca rezident extern și intern la mai multe spitale din zone sărace ale capitalei sau din mediul rural. Mai târziu, când asta dădea bine la dosar, și-a construit o poveste de „medic fără arginți”, care ajuta gratis diverși proletari și „oropsiți ai sorții”.

S-a specializat inițial în neurologie și psihiatrie, ceea ce i-a permis inclusiv să facă unele studii în medii defavorizate. A crescut în siajul profesorului Gheorghe Marinescu, considerat părintele neurologiei și psihiatriei românești, căruia i-a fost șef de lucrări. A făcut și un stagiu de specializare în Germania, la Munchen. A studiat sifilisul și efectele sale asupra creierului, alcoolismul, epilepsia, episoadele halucinatorii provocate de diverse psihopatii, dar consacrarea ca om de știință a venit după ce s-a aplecat asupra unui domeniu considerat la începutul secolului nou în medicină, endocrinologia. În 1909 publică în franceză una dintre primele cărți despre studiul glandelor: „Secrețiile interne”. Urmează o carieră academică frumoasă. Între 1913 și 1933 predă psihiatrie și neurologie la Universitatea din Iași, apoi, între 1933 și 1940, la cea din București. Are și o bogată experiență de clinician, fiind între 1917 și 1930 directorul celui mai vestit balamuc din țară, Socola din Iași. Este activ în publicistica internațională de specialitate, prezidează diverse asociații pentru răspândirea științei. În 1928 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1939 membru titular în acest for. În 1930 a format un institut medical care avea drept obiect, în premieră la noi, și studiul endocrinologiei.

Omul lor...
Despre activismul politic din perioada interbelică al lui Constantin Parhon nu se știu prea multe lucruri. La sfârșitul Primului Război Mondial a fost unul dintre fondatorii Partidului Muncii, o mișcare de „stânga-caviar”, formată din foști liberali care simpatizau cu revoluția bolșevică aflată în plină desfășurare în Rusia. Până la urmă, partidul respectiv a avut o existență efemeră și a fuzionat, fără medicul nostru, cu țărăniștii lui Ion Mihalache. Legenda oficială inventată de comuniști după 1944 spune că Parhon s-ar fi apropiat de Partidul Comunist din România încă de la fondarea acestuia, în 1921, dar nimeni nu poate proba că a fost membru. În schimb, cariera lui academică a crescut constant în timpul dictaturii carliste, lucru care a arătat că era în grațiile regimului personal al monarhului. Poate că asta a dus la pensionarea lui forțată din 1940, în timpul scurtei dictaturi legionaro-antonesciene. Băieții cu cămăși verzi făceau alergie, ba chiar aveau apucături violente când era vorba de partizanii fostului rege, așa că au epurat politic învățământul universitar de „carliști”. Constantin Parhon, în ciuda prestigiul internațional și a reușitelor sale profesionale, s-a văzut „tras pe tușă”. După căderea legionarilor de la putere, regimul lui Ion Antonescu nu a prea dat semne că vrea să-l revalorifice pe savant. Acesta aștepta după cotitură o schimbare de situație.
În 1944, când situația de pe Frontul de Est devenea tragică pentru trupele germano-române, un grup de intelectuali de stânga, unii cu conexiuni comuniste, au inițiat un memoriu către autorități prin care cereau ieșirea României din război. Trebuia un nume sonor, care să deschidă apelul. Parhon a fost de acord să fie el primul semnatar. A riscat repercursiuni, dar a câștigat. Comuniștii l-au luat în brațe.
După 23 august 1944, docil, a urmat toate indicațiile partidului și s-a dus unde l-a marșrutizat acesta. A devenit președintele Asociației Române de Legături cu Uniunea Sovietică (ARLUS), a aplaudat epurările politice din învățământul superior și știință, i-a închinat ode lui Stalin.
N-a rămas nerăsplătit. În 1946, partidul i-a dat un institut de endocrinologie botezat chiar cu numele lui, chiar dacă savantul era în viață. În același an a fost ales deputat pe lista coaliției conduse de comuniști care a fraudat alegerile.

Șef de stat, dar marionetă
După abdicarea forțată a Regelui Mihai, pe 30 decembrie 1947, Parhon este „ales” șef al Prezidiului Republicii Populare Române, formal primul om în stat. Între 1948 și 1952 îndeplinește această funcție. Bineînțeles, nu era decât o păpușă în mâinile grupului „Ana-Luca-Teo-Dej”. Nu-i tremură stiloul când respinge cererile de grațiere ale unor condamnați politic la moarte, nici când semnează decretul prin care Brașovul devine „Orașul Stalin”. Promovează legile naționalizării și toate celelalte care restrâng drastic libertățile cetățenești. În schimb e omagiat, decorat, plimbat în chip de moaște pe la mitinguri, are o stare materială opulentă, cu limuzină la scară, vile de protocol și tot ce-și dorește, într-o perioadă de sărăcie cruntă. Își promovează rubedeniile în diverse funcții.
În 1952, probabil speriat de luptele interne din PMR între Gheorghiu-Dej și gruparea Pauker-Luca, face un mic pas înapoi și renunță la pseudo-șefia statului. Rămâne însă în grațiile regimului, care îi dă pe mână și Insitutul de Geriatrie. Devine „Erou al Muncii Socialiste”. E pus de decor în diverse prezidii. Sunt botezate după el străzi și i se fac busturi. Moare la o vârstă venerabilă, 94 de ani, pe 9 august 1969. I se fac funeralii naționale și este depus în Mausoleul Eroilor Comuniști din Parcul Libertății. În 1990, familia e obligată să îl ia de acolo.

O mică „pată biografică”, ștearsă
Biografia lui Parhon era impecabilă din punctul de vedere al PCR. Totuși exista și ceva deranjant. Constantin Parhon fusese francmason și activase, din toamna lui 1944, în Loja Lanțul de Unire din Orientul București. Cum masoneria a fost considerată ulterior „oficină de spionaj imperialist” și „cuib al dușmanilor” de clasă, episodul acesta din viața savantului trebuia să dispară. În numita lojă, mai activaseră și academicianul Horia Hulubei, scriitorul Victor Eftimiu, politicienii Mihai Ralea și Mihail Ghelmegeanu, toți trecuți cu arme și bagaje în tabăra regimului totalitar. Din cauza asta, arhivele lojei au dispărut, probabil cu ajutorul Securității. Și dispărute au rămas până azi.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite