Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Programul Orizont 2020: o (re)sursă uriașă de dezvoltare, insuficient valorificată de cercetarea românească

12 Februarie 2021






ICMPP, în fruntea institutelor Academiei Române
În Academia Română, campionul este Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” care, prin șapte participări la proiecte H2020, a atras 3,19 mil. € (din care 2,5 mil. prin proiectul ERA Chair SupraChem Lab, primul de acest fel din România), situându-se astfel pe locul 15 la nivel național. Institutul a reușit să absoarbă, în aceeaşi perioadă de timp, fonduri europene și prin participarea la competițiile de proiecte organizate în cadrul POC, câștigând trei proiecte de cercetare în valoare totală de circa 20 mil. €. 4 – succesul în astfel de programe îi permite Institutului să asigure între 40 și 60% din bugetul anual din competiții CDI și să își mențină vizibilitatea internațională și primele locuri din clasamentele CDI naționale.

Prin institutele și centrele sale de cercetare, Academia Română a câștigat în mod competitiv alte 2,3 mil. € prin participarea la H2020, la care se adaugă alte câteva mil. € atrase anual din alte competiții pentru fondurile europene nerambursabile. De alt-
fel, circa o treime din bugetul de cercetare al Academiei provine din fonduri europene nerambursabile și proiecte naționale competitive5.

Cauzele profunde ale parcursului nemulțumitor
Supuse analizei, datele prezentate pot fi interpretate ca fiind parţial pozitive sau, dimpotrivă, nesatisfăcătoare. Personal, cred că ele nu ne pot mulţumi: cercetarea românească este capabilă de mult mai mult dacă se îndeplinesc în prealabil unele condiţii, în parte uşor de atins. Dar, dacă analizăm mai atent circumstanţele în care funcţionează cercetarea în România, s-ar putea să ajungem la concluzia că output-ul este superior input-ului pe care îl primeşte de la stat.

Care sunt caracteristicile sistemului CDI românesc?
• Subfinanţarea cronică
Strategia naţională CDI 2014 – 2020 prevedea că, plecând de la o finanţare publică a cercetării de 0,22% din PIB în anul 2014, vom ajunge la o finanţare de 1% din PIB în anul 2020. Ne-am angajat să atingem această valoare şi în faţa organismelor europene, dar cursul României a fost în sens invers. În realitate, numai în anul 2015 am alocat cercetării 0,27% din PIB, iar anul 2020 a beneficiat de un procent de 0,18% dintr-un PIB puternic afectat de pandemie. Trebuie să adăugăm şi faptul că în România investiţiile private în cercetare sunt de 4 – 5 ori mai mici decât media UE (% din PIB).

În majoritatea ţărilor UE, cercetarea este finanţată (fonduri publice şi private) cu 2 – 3% din PIB – şi este vorba de PIB-uri mult mai mari decât cel al României…

• Resursă umană subdimensionată și în curs de senescență
De mai bine de zece ani, numărul cercetătorilor se menţine în jur de 28.000 de mii (în 1989 aveam peste 38.000!). Suedia, ţara cea mai inovatoare din UE, are de două ori mai puțini locuitori, dar de patru ori mai mulți cercetători decât România...

Resursa umană este îmbătrânită, tinerii au plecat şi continuă să o facă, multe domenii de cercetare sunt subdimensionate şi lipsite de un „şef de şcoală”, absolvenţii unui învăţământ „masificat” au serioase lacune în pregătire, o carieră în cercetare nu este atractivă – şi enumerarea poate continua. Şi, cel mai important, nu există o perspectivă, nu există o strategie/un plan clar de dezvoltare a României.

• Număr redus de poli de excelență, lipsa unei mase critice de cercetători devaloare
România nu dispune de centre de excelenţă recunoscute ca atare la nivel european. Dispune de colective de excelenţă – coagulate în jurul unor personalităţi – care au reuşit şi să convingă şi să se menţină la nivel european/internaţional. Coordonatorii acestora sunt însă pensionaţi (la 65 de ani, nu-i aşa? valoarea nu contează!) şi tinerii, unii foarte buni, care lucrează în străinătate nu sunt dispuşi să revină în ţară. Deja este dificilă, aproape imposibilă recrutarea tinerilor pentru poziţii în învăţământul superior sau în cercetare. Riscăm ca în anii imediat următori să pierdem şcolile care încă mai există şi nu vom avea sub îndrumarea cui să creştem specialiştii necesari unei ţări care doreşte să se dezvolte, să progreseze.

• Lipsă depredictibilitate și transparență
Calendarul competiţiilor de proiecte ar trebui cunoscut cu doi-trei ani înainte de lansarea competiţiei, ca şi regulile după care se vor desfăşura. În realitate, lucrurile stau total diferit. Spre exemplu, în anul 2016 s-au lansat o competiţie PD (post doctoranzi), termenul de depunere a propunerilor a fost 10.01.2017, contractarea a avut loc în mai 2018; o competiţie TE (tinere echipe), termenul de depunere a propunerilor a fost 10.01.2017, contractarea a avut loc în mai 2018; o competiţie PCCF (cercetare de frontieră), termenul de depunere a propunerilor a fost 15.07.2016, contractarea a avut loc în iulie 2018… În doi ani de aşteptare tinerii, oricât de doritori ar fi să muncească, îşi caută de lucru pe alte meleaguri. Putem adăuga – tot în „domeniul predictibilităţii” – şi situaţiile de diminuare a bugetului pe durata implementării proiectului, schimbările frecvente ale legislaţiei ş.a.

• Conexiune foarte slabă cu mediul privat și cu publicul în general
În bună parte, vina este a cercetătorilor, preocupaţi mai mult de cărţile şi revistele din biblioteci, de calculator, de reacţiile din nişă sau de interpretarea datelor obţinute prin tehnici ultramoderne (trebuie să recunoaştem faptul că accesul la aparatura de înaltă performanţă nu mai reprezintă o problemă).



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite