Revista >> Aprilie 2021 [Nr. 233] >> Cercetare & Invatamant superior

Aspecte pozitive din cercetarea românească

Acad. Bogdan C. Simionescu, Dr. Radu Dan Rusu

20 Aprilie 2021

În ultimele șase luni a crescut intensitatea opiniilor și dialogului din spațiul public (mai ales din cel online) referitoare la urgența unor reforme în cercetarea românească, motivate de obicei de statutul de prioritate națională a acesteia, cu rol determinant în dezvoltarea durabilă a țării. Majoritatea comentariilor au fost critice și au pus accentul pe problemele existente. Există însă evoluții și semne pozitive apărute în ultimii ani la nivelul domeniului, iar articolul prezent încearcă să completeze imaginea, aducând astfel pe scena dezbaterilor mai multe informații și argumente, ce permit să privim și spre posibilitățile de evoluție și intrare în normalitate.

Minusuri
Se rostesc cuvinte grele și sentințe dure, uneori argumentate, de la „harababură”[1] și „moarte clinică”[2] la „nimănui nu-i pasă de cercetare”[3], cercetarea fiind „un pacient în inaniție, cu un sistem imunitar slăbit și care trebuie revigorat”[4].
A apărut astfel o paletă largă de indicații, recomandări și sugestii, unele din ele realiste și solide, altele cu adevărat năstrușnice – o condiție esențială pentru un dialog ce se vrea constructiv. Impresia enunțată anterior pe aceeași platformă de opinie care găzduiește și aceste rânduri rămâne la fel de valabilă: cercetarea românească reprezintă o „minge de ping pong lovită cu sete de mai mulţi jucători insuficient pregătiți pentru competițiile majore!”[5].

Un defect al acestor discuții apare din provenienţa lor în mare parte doar din anumite zone ale sistemului CDI, unul și așa extrem de fragmentat în entități de natură diferită (autorități publice, universități, INCD-uri, Academia Română, mediul privat). Or, coerența și eventual minima reușită a oricărei reforme ar trebui să plece de la un colocviu transparent, corect și onest, care să îi implice pe toți cei interesați, în timp ce discordia între actorii mai vocali sau vizibili distrage atenția de la adevăratele probleme.

Un alt defect, mai mare, constă în faptul că dialogul este monopolizat de multiplele tare și defecte sistemice ale CDI-ului național, care par a conduce inevitabil către sucombarea acestuia. Poate că anunțatul proces general de evaluare, care va include (foarte târziu, ce-i drept) și suportul oferit de mecanismul european de Policy Support, va remedia acest lucru și va pleca de la o analiză judicioasă și cinstită (care să abordeze sistemul în ansamblul său și fiecare entitate în parte, nu doar INCD-urile sau institutele Academiei, cum pare a se dori acum). Astfel, vom reuși să înțelegem ce face cercetarea românească cu puținul, mult prea insuficientul input pe care îl primește, și care îi sunt posibilitățile de creștere și apropiere de normalitate.

Plusuri
Acest material încearcă o trecere în revistă succintă (realistă, nu neapărat optimistă) a unor evoluții și semne pozitive din realitatea ultimilor ani. Acestea reprezintă mici „zone de firesc” într-un sistem robust, „sănătos” (conform celor citate mai sus, nu e cazul CDI-ului nostru) și pot constitui câteva puncte de plecare pentru cele două elemente precedate de semnul (+) ale unei analize SWOT adusă la zi, extrem de necesară din punctul nostru de vedere.

După o scădere exponențială dureroasă, întinsă pe două decenii, principalul activ CDI național (și, culmea, cel mai neglijat) – resursa umană – pare să fi atins o dimensiune generală stabilă (diferențe mici pe o perioadă de șapte ani): circa 32 000 angajați (-2,6% față de 2013), din care 17 400 cercetători (-6,5%) și 5 400 tehnicieni și asimilați (+8,1%) (date exprimate de fiecare dată în echivalent normă întreagă) [6]. Dacă numărul de cercetători din institute a crescut ușor (+3,3% față de 2013), iar cel din universități (!) și mediul privat s-a diminuat cu peste o zecime (-12,2%, respectiv -13,6%), creșterea numărului de tehnicieni din privat (+69%) a compensat parţial ieșirea acestora din institute și universitar (-21%, respectiv -46%).

Distribuția pe categorii de vârstă este departe de una sănătoasă, de tip piramidal, dar păstrează încă o distanță sigură de o senescență imediată: în 2019, 42% din cercetătorii din zona publică aveau între 25 și 44 ani și doar 4,4% peste 64 ani. Creșterea bazei de selecție pentru viitor rămâne imperativă, dar ține în principal de un sistem de educație aflat într-o criză profundă, cu efecte negative asupra CDI-ului.

Brain-drain-ul rămâne un pericol pentru această firavă stabilitate, dar au apărut diverse elemente care (în lipsa unor instrumente adecvate de evaluare) par să îi limiteze dimensiunile și permit inclusiv o creștere calitativă a resursei existente (inclusiv prin competiție): politici publice de tip brain return; competiții dedicate diasporei, cu mobilități în ambele sensuri[7] sau pentru personal din străinătate cu competențe avansate (POC); modificări pozitive în salarizare.

Dinamica numărului de cercetători pe domenii științifice este interesantă și ar merita o analiză separată: dacă în domeniul științelor sociale (-36,8%), umaniste (-38,2%), agricole (-27,3%) și inginerești/tehnologice (-9,3%) numărul de cercetători a scăzut față de 2013, științele naturii și exacte (+22,8%) și mai ales cele medicale (+75%) s-au bucurat de creșterea resursei umane înalt calificate[6].