Revista >> Aprilie 2021 [Nr. 233] >> Cercetare & Invatamant superior

Aspecte pozitive din cercetarea românească

Acad. Bogdan C. Simionescu, Dr. Radu Dan Rusu

20 Aprilie 2021

Stabilitatea atinsă de resursa umană are câteva explicații și în unele modificări din sistem: elemente legislative pozitive (scutiri de impozit, creșteri salariale și a plafonului de salarizare din proiecte); competiții (din păcate, de dimensiuni mici) şi burse dedicate celor la început de drum[7]; dinamica competițiilor CDI naționale; stimularea performanței.

Poate că cea mai bună variantă la îndemână de a asigura stabilitatea și, mai ales, de a stimula performanța sistemului este chiar stabilitatea, tradusă mai ales prin predictibilitatea alocării competitive a resurselor bugetare. CDI-ul este un sistem competitiv (iar lipsurile intensifică competiția) și a răspuns pozitiv ori de câte ori competiția a fost bugetată. Lansarea programelor de finanțare (în 2016, 2019 și 2021) centrate pe anumite momente ale carierei (PD, TE) a dovedit pe deplin acest lucru[7], iar lansarea anuală a unor astfel de competiții va crește calitatea cercetării (rezultate și resurse umane deopotrivă). Competițiile anterioare de dimensiuni mari, mai complexe (de tip PCE, PCCF) constituie şi ele argumente solide în acest sens.

Conform metehnelor locului, aproape niciuna din aceste competiții nu a fost lipsită de deficiențe (mai ales când prima problemă ce trebuia rezolvată cu ceva timp în urmă era lipsa unei baze de date cu evaluatori). Modul de desfășurare a competiției a primit îmbunătățiri semnificative, mai ales la nivel de pachet de informații (a se vedea ultima competiție PCE), dar sistemul nu este pe deplin capabil să asigure obiectivitatea și independența întregului proces. Cu toate acestea, s-au făcut câțiva pași corecți pentru a crește calitatea evaluării: introducerea standardelor minimale de eligibilitate pentru directorul de proiect (dezbătute intens); implementarea platformei Brainmap (încă greoaie); monitorizarea de către ofițeri științifici (stângace, ce-i drept); detalierea ghidului evaluatorului (necesită îmbunătățiri); reducerea timpilor de evaluare (respectarea calendarului competițiilor reprezintă încă o surpriză); verificarea directorilor din străinătate pentru respectarea afilierii româneşti.

Revenirea la evaluatorii străini este o altă idee bună (inclusiv prin validarea lor și impunerea unui standard dublu versus director de proiect), dar implementată prost: lipsa unor repere clare în ceea ce privește specificul local determină viziuni eterogene referitoare la ce înseamnă cercetare, performanță, necesitatea cheltuielilor de personal etc.

Nici cercetătorii români nu sunt scutiți de critici. Evaluatorilor li se impută subiectivismul, superficialitatea, evaluarea pestriţă și uneori arbitrară, iar candidaților supraestimarea dosarelor proprii, forțarea anumitor domenii, înscriere aceleiași propuneri în mai multe competiții[8]. Dar, per total, sistemul e viu, reacționează și derapajele par a se diminua.

În ciuda celor enumerate, sunt de neînțeles cei (încă mulți) care refuză participarea la aceste competiții dar se plâng de lipsa șanselor sau a resurselor. Experiența competițiilor interne (alături de calitatea cercetării și de infrastructură) crește șansa de reușită în competițiile internaționale dure, care implică de obicei resurse mai generoase. Și asta s-a văzut în ultimii ani: în 2019, fondurile externe au crescut cu 40% față de anul 2013, institutele (+90%) şi entităţile private (+138%) dublând sumele atrase, în timp ce universităţile (cu câteva excepţii notabile) şi-au redus (-47%) performanţa[6], majoritatea finanţării provenind din surse competitive (de multe ori cu rate de succes onorabile). Frecvent, lipsa resurselor obligă institutele, mai ales INCD-urile, să îşi crească rata de succes pentru a-şi menţine activitatea.

Aceste proiecte au permis şi investiții în infrastructură, după cum se poate vedea din inventarierea făcută de ERRIS şi sistemul de clasificare IOSIN, instrumente perfectibile binevenite, sau din creşterea numărului de centre de transfer tehnologic, incubatoare şi parcuri tehnologice, susţinută de programe de finanţare dedicate[7]. Există rezerve justificate referitoare la transparenţă, redundanţă sau rezultatele științifice și economice generate şi nu se cunoaşte gradul de utilizare al acestora sau dimensiunea calitativă și cantitativă a resursei umane dedicate, dar îmbunătăţirea remarcabilă a infrastructurii va aduce beneficii pe termen lung întregului sistem[9].

Acest lucru este evident în evaluarea dinamicii rezultatelor cuantificabile ale sistemului. Resursa umană este poate insuficientă pentru a constitui mult dorita „masă critică”, dar mai există cu siguranţă grupuri şi instituţii performante, cu rezultate de calitate europeană şi vizibilitate pe măsură. În ultimii şapte ani, numărul de documente ştiinţifice semnate de cercetători români s-a situat constant peste valoarea de 14 400 (16 600 în 2020), existând şi indicii referitoare la creşterea calităţii[10]. De exemplu, în 2020, 1,14% din articolele cu afiliere România au primit eticheta Highly Cited in Field şi 0,18% au fost considerate Hot Papers, rezultate notabile puse în context global (0,63%, respectiv 0,06%)[11].

La acest succes au contribuit și continuitatea și creșterea anuală a bugetului dedicat programului național de premiere a rezultatelor cercetării (articole şi brevete). În ultimii cinci ani, bugetul acestuia a crescut de 2,4 ori, iar numărul de articole premiate s-a dublat (5408 articole, +108%), 54% din ele fiind de calitate înaltă (zona roşie, Q1).