Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Horia Hulubei – primii ani postbelici la Măgurele

18 Mai 2022



După înființarea Institutului de Fizică al Academiei la Măgurele, în 1949, Horia Hulubei își dedică toată activitatea consolidării noii instituții alături de o echipă de cercetători remarcabili, reprezentanți ai tradițiilor științifice de pe întreg cuprinsul țării. Insistăm de la bun început asupra calapodului științific al colaboratorilor lui Horia Hulubei și, într-un sens mai larg, asupra culturii meritocrației pe care Horia Hulubei o instituie în institutul proaspăt înființat la Măgurele deoarece avem relativ puține mărturii și documente de arhivă legate de începuturile fizicii postbelice în România.



Victor Bârsan surprinde excelent momentul atunci când scrie: „Deși înființarea Institutului este relativ recentă, mai multe aspecte esențiale ale funcționării sale sunt puțin cunoscute, chiar pentru comunitatea fizicienilor. Caracterul laconic și triumfalist al știrilor oficiale, secretizarea excesivă a informațiilor, specifică sistemelor totalitare, puținătatea mărturiilor directe, concură toate la lipsa unei imagini clare a acestui moment originar.” Ținând cont și de climatul intelectual al epocii, marcat de o aprigă luptă ideologică chiar și în domenii științifice care ar trebui să fie, prin natura lor, deasupra ideologiilor, avem o imagine relativ clară a contextului în care se dezvoltă noul institut de la Măgurele în primii ani postbelici.
Arhivele CIA recent desecretizate nu oferă detalii semnificative asupra dezvoltării institutului de la Măgurele și, mai important, nu surprind, de fapt, lupta ideologică din acea perioadă care – așa cum vom vedea – nu ocolise tărâmul științei. Imaginea cea mai detaliată a dezvoltării științifice a comunității de cercetători de la Măgurele o oferă, credem noi, arhiva revistei Studii și cercetări de fizică, o adevărată revistă școală a fizicienilor din România, publicată din 1992 sub titlul Romanian Reports in Physics, în care publică toate generațiile postbelice de fizicieni din România. Revista Studii și cercetări de fizică a continuat o tradiție publicistică românească începută în 1940 de Disquisitiones Mathematicae et Physicae (Cercetări de Matematică și Fizică), din care apar șapte numere până în 1948, când revista este desființată, și a reprezentat – cu foarte mici sincope – o oază de normalitate profesională în vremuri deseori tulburi. Sincopele menționate anterior privesc, de fapt, doar primele trei numere, publicate în 1950, 1951 și 1952. De la volumul IV, publicat în 1953 după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, articolele sunt lipsite de note ideologice și în continuă creștere calitativă. Primul colectiv de redacție al Studii și cercetări de fizică este marcat, în mod evident, de figura tutelară a lui Horia Hulubei, lângă care îi regăsim pe Gheorghe Atanasiu, Aurel Potop și Andrei Popovici care era și redactor-responsabil. Colectivul editorial rămâne neschimbat până la volumul IV al revistei (numărul 1-2, ianuarie – iunie 1953), când Tudor Tănăsescu intră în colectivul editorial. Urmează să se alăture colectivului editorial Valeriu Novacu, Adrian Gelberg, Margareta Giurgea, Dorel Bally și Mircea Oncescu în 1955, în timp ce Theodor V. Ionescu se alătură redacției în 1956, iar Eugen Bădărău și Florin Ciorăscu în 1957. Șerban Țițeica și Ion I. Agârbiceanu sunt incluși în colectivul de redacție în 1959.
Revenind la primele trei numere ale revistei trebuie spus că ele cuprind câteva articole remarcabile de fizică teoretică alături de unele evident mediocre, marcate de ideologia vremii, cum sunt cele semnate de Andrei Popovici, intitulate „Critica relațiilor de impreciziune”, „Mișcarea absolută și relativă” și „Contracția Lorentz în sisteme de referință esențiale”, în care autorul critică „devierile idealiste, machiste, obiectiviste și cosmopolite” în interpretarea mecanicii cuantice și avertizează că „… în cadrul ascuțirii contradicțiilor de clasă de după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a produs o nouă ofensivă reacționară a idealismului «fizic» de tip machist; alături de indeterminismul cuantic al școlii din Copenhaga, machismul introduce în fizica clasică și relativismul filozofic burghez.” Această luptă ideologică avea să se acutizeze în 1955, când Aurel
Potop avea să încerce (din fericire, fără succes) răsturnarea lui Horia Hulubei de la conducerea institutului. Notele lui Aurel Potop ce îl privesc pe Horia Hulubei sunt, de fapt, niște delațiuni rudimentare, pline de mojicii și frustrări. Cum ele au fost publicate nu le mai reproducem aici, însă remarcăm că nu l-au afectat pe Horia Hulubei, reprimirea lui în Academia Română în 1955 și însărcinarea lui cu conducerea nou-înființatului Institut de Fizică Atomică în 1956 demonstrând larga recunoaștere științifică de care se bucura.
Despre această recunoaștere științifică – ca și despre fenomenala solidaritate vizibilă la elita științifică a vremii – vorbesc pe larg și caracterizările păstrate în dosarul de personal al lui Horia Hulubei de la Universitatea din București. Miron Nicolescu, de pildă, menționează în 1952 că „prin crearea Institutului de Fizică, Hulubei poate crea știință și forma elevi, căci este un cercetător experimental de mâna întâi, înzestrat cu imaginația bogată a adevăratului om de știință.„ Mai interesantă este caracterizarea pe care i-o face în aprilie 1953 Șerban Țițeica, întrucât ea surprinde dubla ipostază profesională a lui Horia Hulubei, anume aceea de profesor la Universitatea din București și aceea de director al nou-înființatului institut de la Măgurele. Reținem din caracterizare că Horia Hulubei este „Profesor vechi și cu experiență, cercetător științific de mâna întâia. Fiind director al Institutului de Fizică al Academiei, nu își poate consacra decât o parte din activitatea sa laboratorului Facultății. Este foarte capabil să crească cadre în specialitatea sa. [...] Frecvența foarte regulată la curs. Cursurile de specialitate pentru studenții anului IV F au un înalt nivel științific și sunt mereu modernizate. Cursul anual de Structura materiei pentru semestrele VI și VII ale studenților de la Fizică este clar și bine documentat”. Simion Stoilow are opinii similare și notează că „Prof. H. Hulubei este un specialist de valoare recunoscută, în domeniul fizicii radiațiilor mai ales. Are un număr însemnat de lucrări de specialitate apreciate în țară și peste hotare. Posedă o tehnică modernă de laborator și este un foarte bun organizator”.



O caracterizare aparte este aceea făcută de J. Auslander, din care reținem că Horia Hulubei „ținea cursuri foarte îngrijite și organizate, care trezeau interesul studenților. În privința creșterii de cadre de cercetători are o serie de calități strălucite, dar și importante lipsuri. Calitățile – răbdare, dărnicia cu care își împărtășește vastele cunoștințe și dăruirea mijloacelor proprii (cărți, aparate, etc.) – își arată eficiența plină cu privire la elementele bune si dotate.” Urmează apoi o falsă critică a lui Horia Hulubei, textul accentuând, de fapt, personalitatea luminoasă a savantului: „Elementele mai slabe, mai puțin dotate, însă, nu prea pot profita de pe urma acestor calități, întrucât are defectul că nu reușește să le antreneze și să le forțeze la muncă. Aceasta se datorește, după părerea mea, deosebitei delicatețe sufletești care-l caracterizează pe prof. Hulubei, dar care-l face uneori să ezite prea mult în luarea unor măsuri drastice.” Caracterizarea se încheie cu o privire asupra realizărilor și cunoștințelor științifice ale lui Horia Hulubei: „Ca cercetător științific are o reputație bine stabilită. Menționez în această privință numai ceea ce mi-a fost povestit de aspiranții noștri de fizică de la Universitatea din Moscova, auzisem că acolo lucrările lui sunt cunoscute și apreciate. Cu toate sarcinile administrative pe care le are în cadrul Academiei RPR, găsește totuși timpul de a se ține la curent cu dezvoltarea fizicii. De multe ori este uimitor ce vastă varietate de cunoștințe posedă cu privire la probleme noi, chiar în afară de specialitatea lui restrânsă.”
Rezultatele muncii lui Horia Hulubei se văd începând cu mijlocul anilor 50, când micii infrastructuri de cercetare a Institutului de Fizică Atomică i se adaugă Reactorul Nuclear VVR-S, calculatorul
CIFA-1, ciclotronul și apoi betatronul, precum și primul laser din România realizat în 1962 în cadrul colectivului condus de prof.Ion I. Agârbiceanu. Despre toate acestea în numărul viitor al Market Watch.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite