Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Un bulgăre de zăpadă

15 Februarie 2023



„Schimbarea va veni negreșit, condusă de forțele tehnologiei, ale demografiei și de presiunea mediului”

Ați auzit probabil la alții sau poate chiar ați folosit vreodată în argumentația proprie ideea că, în prezent, trăim în cea mai bună lume posibilă. Sau, mai corect spus, că omenirea a ajuns la cote maxime de prosperitate. Care este însă prețul și, mai ales, ce urmează – este subiectul principal al volumului de față, „Ce ne datorăm unii altora”, prezentat din perspectiva contractului social.

O altă perspectivă
Întâlnirea cu Minouche Shafik a fost un prilej de încântare. În fine, un autor feminin care descătușează forța erudiției și a experienței într-o lucrare captivantă, chiar dacă nu lipsită de un echivoc dogmatism, care atrage atât prin calitatea scriiturii și prin conținutul bogat în date statistice și analize comparative.
Autoarea încearcă să-și explice și să ne argumenteze cum funcționează contractul social, de ce avem atâta nevoie de acesta și cum ar putea fi îmbunătățit. Incluziunea femeilor în câmpul muncii, investiția în educația de calitate, implicarea populației de vârsta a treia în activități lucrative și schimbarea radicală a viziunii asupra resurselor naturale sunt doar câteva dintre ideile principale dezbătute de autoare. Mai mult decât o lucrare tehnică, volumul de față aduce extrem de multe cifre, diagrame în care regăsim multe dintre țările europene, dar din păcate nu și România…
Organizată pe mai multe capitole, fiecare abordând teme strategice – copii, educație, muncă etc – autoarea atinge, așa cum era de așteptat, în repetate rânduri subiectul condiției femeii în societate și pune problema, altfel cu rădăcini feministe, a desprinderii femeii din arealul casnic, într-o nouă lumină: în condițiile în care mai mult de jumătate din populație este de gen feminin, pentru o bună dezvoltare a societății este esențial ca această uriașă forță de muncă să treacă în zona productivă, pentru a putea contribui în mod direct la bugetul statului și pentru a beneficia de avantajele implicite. Dar atragerea justă a femeilor pe piața muncii se poate face doar schimbând modelele actuale, eliminând premize păguboase cum ar fi cele 2.5 ore de muncă domestică neremunerată sau inegalitatea salarială: „[..]o piață a muncii cu adevărat neutră din perspectiva genului, care să le permită femeilor talentate să-și atingă potențialul, ar crește atât productivitatea femeilor, cât și a bărbaților. Câștigurile economice pot fi uriașe – eliminarea inegalității între bărbați și femei ar duce la o creștere cu 35% a PIB-ului.”
Munca neremunerată este, în viziunea lui Shafik, păguboasă pentru orice societate modernă, iar țările care promovează modele bazate pe activități casnice neremunerate - creșterea copiilor sau îngrijirea bătrânilor - nu pot avea capacitatea de a livra un contract social solid.

Educația face diferența
Minouche Shafik vine dintr-o familie de intelectuali, având credința că, indiferent unde te-ai afla în viață și orice ți s-ar întâmpla, educația este averea de care nimeni nu te poate dezmoșteni, cea mai bună investiție.
„Bazându-se pe 1120 de ani de date din 139 de țări, economiștii au calculat că fiecare an de educație suplimentară a generat o medie de rentabilitate – pentru individul care primește educația – de aproximativ 10%. Acest procent este semnificativ mai mare decât rentabilitatea medie anuală de 8% a pieței bursiere…”
Așa se face că tema educației o regăsim nu doar în capitolul dedicat, dar și în alte capitole, cum ar fi cel alocat subiectului muncă. Tinerii, femeile și persoanele fără studii superioare sunt categoriile cele mai afectate de schimbările din societate, de mutațiile generate de avansul tehnologic și automatizarea masivă, iar dintre toți, cei mai afectați sunt tinerii fără studii superioare.
Educația începe odată cu primii ani ai vieții și se termină… niciodată. Shafik dedică un întreg capitol creșterii copiilor și pune în legătură condiția femeii, relațiile intergeneraționale și serviciile statului pentru a evalua cea mai bună formulă pentru o dezvoltare armonioasă. Concluzia autoarei, bazată pe analize economice și rezultate academice, pe evaluarea balanței între siguranță financiară și beneficiile prezenței materne, este că implicarea totală a unui părinte este esențială doar în primul an de viață: „Întoarcerea mamelor la slujbă după ce copiii au împlinit doi-trei ani este asociată cu rezultate academice și comportamentale mai bune pentru acei copii.” Condiția evidentă fiind ca statul să poată furniza servicii de calitate de îngrijire și de educație.
Educația este, însă, un proces continuu, conform lui Shafik, nu un ciclu care se închide odată cu finalizarea studiilor propriu-zise. Programele de formare ar trebui gândite ca „o componentă principală a unui nou contract social”, iar pentru a-și dovedi eficacitatea țările ar trebui să aibă capacitatea de a analiza și gândi „strategic unde vor apărea viitoarele locuri de muncă și să pregătească tinerii și muncitorii actuali pentru acel viitor.”

O populație îmbătrânită
O realitate evidentă, progresul a adus cu sine și o creștere sensibilă a mediei de viață. Pe măsură ce natalitatea scade, cu câteva excepții notabile, majoritatea țărilor avansate economice au o populație tot mai îmbătrânită. Presupunând că se va menține ritmul impus în principal de avansul medicinei și de creșterea nivelului de trai, generațiile născute în secolul XXI au șansa de a atinge o medie de vârstă de 100 de ani! Reversul? Fiecare lucrător sau angajat va susține cel puțin o persoană în vârstă. Ceea ce atrage o imensă presiune pe contractul social. „Garantarea unei siguranțe financiare la bătrânețe va necesita o combinație între o viață profesională mai lungă, vârstă de pensionare corelată cu speranța de viață, o pensie minimă asigurată de stat, înscriere obligatorie în sistemele de pensii bazate pe ocuparea forței de muncă pentru toți lucrătorii și o partajare a riscurilor mai eficientă.”
Dat fiind că studiile arată că anii suplimentari de viață sunt, în principal, ani sănătoși de viață, o soluție sugerată de autoare este chiar sistemul practicat în Suedia, unde odată cu vârsta pensionării indivizii pot decide să păstreze locul de muncă cu program flexibil sau cu jumătate de normă, fără ca acest lucru să le afecteze regimul pensiei, putând decide ce procent din pensie dorește să încaseze, urmând ca suma neretrasă să continue să crească.
Retragerea bruscă la pensie, la un anumit prag de vârstă, în condițiile unei stări bune de sănătate, pare să nu mai fie un model dezirabil – nu numai la nivel economic, dar și psihologic, așa încât perspectiva pensionarilor activi se prefigurează ca o alternativă evidentă.



Dar tinerii?…
Cumva, vi se par niște răsfățați care nici nu au ieșit bine de pe băncile școlii și visează la salarii seniorale, casă și mașină la scară? Ei bine, Shafik vine cu o perspectivă argumentată care pune noua generație într-o lumină nouă și forțează un soi de empatie aritmetică. Realitatea, spune autoarea, este că un procent istoric de tineri între 18-34 de ani încă locuiesc cu părinții. Dacă același detaliu este reținut și de alți autori (Mauro Guillen, 2030) și explicat prin faptul că nu ar mai avea dorința de a dobândi sau construi (o locuință, o familie etc), Shafik vine cu o altă argumentație: câștigurile nete reale realizate de noua generație sunt de fapt mai mici decât par, în condițiile în care costul bunurilor esențiale - cum ar fi o locuință - are un ritm de creștere mai mare decât cel al veniturilor, actuala configurație economică oferind o putere mai mare de cumpărare doar pentru bunuri neesențiale, precum electronice sau îmbrăcăminte.
La aceasta se adaugă costurile exponențial crescute ale serviciilor de sănătate și educație, care în multe cazuri sunt suportate chiar de tinerii beneficiari.
„În aproape toate economiile avansate, milenialii și cei din generația X au venituri reale egale sau doar puțin mai mari decât predecesorii lor la aceeași vârstă și sunt mai îndatorați mai devreme în viață decât au fost părinții lor.”

Cele 3 tipuri de capital
Shafik vorbește despre moșteniri intergeneraționale și împarte capitalul transferat de la o generație la alta în 3 categorii: capital uman, de produs și cel natural. În vreme ce educația, instituțiile sau tehnologia au avansat și lasă noile generații într-un loc mai bun comparativ cu generațiile anterioare, mediul înconjurător este degradat și a suportat modificări ireversibile ale căror consecințe nu le putem estima cu exactitate. Am distrus, la nivel global, o treime din suprafețele împădurite și am pierdut, ca urmare a schimbărilor climatice aproape jumătate din fauna sălbatică. „Pot fi compensate generațiile actuale și viitoare pentru o astfel de pierdere în ceea ce privește mediul? […] Mulți ar susține că mediul are valoare intrinsecă și că noțiunea economică de compensare nu este adecvată. Unele pierderi, cum ar fi distrugerea speciilor, sunt ireversibile și, prin urmare, este imposibil de știut la ce beneficii viitoare s-a renunțat deja.” O simetrie greu de ignorat, între accesibilitatea bunurilor esențiale vs neesențiale și situația capitalurilor moștenite…

Mai mult, mai puțin?
Componentele contractului social sunt interdependente, fiecare acțiune are rezultate, dar și consecințe. Revoluția tehnologică înseamnă viață prelungită, capacitate de mare producție, dar și redefinirea forței de muncă. Îmbătrânirea populației atrage presiune pe forța de muncă actuală și pe instituțiile statului, în vreme ce prosperitatea depinde categoric de forța de consum – atâta vreme cât măsuri economice precum austeritatea sau inflația controlată nu sunt alternative atractive pentru dezvoltarea societăților viitorului. Și deși părinții noștri au dus-o mai bine decât bunicii noștri, iar noi mai bine decât ei, totuși, societatea modernă se confruntă cu un grad crescut de nemulțumire al cetățenilor în legătură cu calitatea serviciilor publice – educație, sănătate etc. Explicația autoarei este simplă: pe măsură ce individul contribuie tot mai mult, așteptările sale cresc… „Pe măsură ce țările devin mai bogate, cetățenii au avut din ce în ce mai multe așteptări ca statul să-și asume responsabilitatea pentru furnizarea unor servicii de bază mai consecventă și mai echitabilă și să crească veniturile necesare prin impozitare.”
Ca un bulgăre de zăpadă, dospit prin rostogolire, concluzia concretă este extrem de simplă: atâta vreme cât avem pretenția să primim mai mult, ne datorăm reciproc mai mult. Și, în mod paradoxal, chiar dacă lucrarea lui Shfik se dorește o evaluare obiectivă, un ghid cu recomadări viabile pentru viitor, prezentat într-o abordare chiar optimistă a oportunităților sociale, lasă inexplicabil în urmă un gust ușor amărui, posibil generat de etalarea unor realități flagrante, precum evidentele inegalități, imperioasa necesitate a consumului sau daunele ireversibile asupra mediului înconjurător.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite