Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Cu strângere de inimă, despre perspectiva resursei umane din cercetare

22 Iunie 2023



Când ne estimăm potențialul economic de perspectivă, ne-am obișnuit să ne uităm mai ales la treptele de jos ale calificării profesionale (ca ierarhie a formării, nu ca valoare înglobată și ca respect cuvenit) și să ne lamentăm în formule devenite șablon, prin care deplângem lipsa „meseriașilor”, cele mai frecvente referiri fiind la tinichigii, zugravi și cam atât. În aceeași notă, unii îi mai și ținem isonul tatălui personajului-narator din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, Ștefan a Petrei Ciubotariul, care filosofează către soția lui, Smaranda, că „dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”. Dar în direcția opusă, spre treptele cele mai de sus ale școlarizării, spre vârful educației și formării profesionale, se uită cineva cu aceeași îngrijorare legată de perspectivă? Cum se pregătesc astăzi oamenii cu cea mai înaltă calificare profesională de mâine, „meseriașii” catedrelor universitare, ai institutelor de cercetare?
În condițiile oferite la această oră de sistemul educațional românesc, subfinanțat, bulversat de probleme sociale, inconsistent la nivelul deciziei, perspectiva resursei umane din cercetare e de privit cu strângere de inimă. Pe fondul acestei stări, în ultima vreme, în contexte cu totul disparate, de la oameni fără vreo tangență între ei, am receptat unul și același mesaj: în zece ani sau, altfel socotit, când se va termina ieșirea la pensie a cercetătorilor, a universitarilor, a altor specialiști formați cu vreo 30-40 de ani în urmă, nu va mai avea cine să predea în facultăți, să lucreze în institute de cercetare, să genereze inovație de vârf în companii. Sigur, „a nu mai avea cine” nu este de luat în sensul de lipsă pentru încadrare pe posturi, în funcții, dar tocmai aceasta va fi problema gravă, de responsabilitate: din ce școală, cu ce bagaj de formare inițială și cu ce acumulări vor veni să preia răspunderea cei provenți dintr-o școală întreținută cu o alocare din PIB ajunsă în acest an la cel mai de jos nivel avut vreodată, dintr-o școală de care vârfurile promoțiilor nici nu vor să audă, dintr-o școală cu liste întregi de absolvenți cu nota zero sau cu „neprezentare” la examenele naționale, nu altfel decât examene de nivel mediu, pentru certificarea unor competențe elementare?!
Încercările decidenților politici de redresare a stării lucrurilor și, implicit, de înseninare a perspectivei sunt fremătătoare, nimic de zis, însă marcate de diletantism și de multiple interese. Au fost votate legi (a învățământului preuniversitar și a învățământului superior), s-au fundamentat principii pentru viitoare legi (a salarizării, cu preocupare deosebită pentru grila sistemului educațional), s-au adoptat măsuri în urma unor manifestații de protest cu impact și de interes fără precedent la nivel social. Față de toate acestea, impresia este de soluții momentane, declarative, cu o doză sesizabilă de imprevizibil, multe puse sub semnul unor diverse forme de amânare. Exemple sunt la-ndemână.
Când tocmai se vorbește despre interacțiunea învățământului superior cu învățământul preuniversitar, ca și cu cercetarea și cu mediul economic, iată că au ieșit legi distincte pentru fiecare nivel major de învățământ. Va rezulta o fragmentare a finanțării, o fărâmițare a alocărilor și o incorență a deciziilor de strategie.
Pentru dorita accentuare a legăturii educației și formării cu cercetarea și producția este promovată insistent extinderea învățământului dual în facultăți, fără nicio tresărire la faptul că forma dualăeste specifică învățământului profesional, deci învățământului de nivel inferior celui universitar.
A fost legiferată admiterea la liceu în etape: întâi, prin concurs, organizat la licee și colegii (care sunt tot licee) solicitate mai mult decât altele și, apoi, prin repartizare pe baza mediilor la evaluarea națională de la sfârșitul gimnaziului. Criticile aduse acestui sistem de admitere au fost ignorate de către decidenți. A avut câștig de cauză interesul celor care au dorit prin astfel de admitere să-și asigure controlul complet, preferențial, adică discriminatoriu, asupra selecției elevilor, după ce în timp, în același mod, își impuseseră înscrierea preferențială în ciclul primar (clasa I) și în gimnaziu (clasa a V-a). Motivația că o astfel de admitere susține excelența nu stă în picioare la învățământul general obligatoriu, pentru că nu lasă liberă opțiunea, ci o dirijează și astfel restrânge accesul.
Conflictul de muncă din sistemul educațional, doar suspendat pe moment, a avut ca rezultat, după grevă și marșuri, un adaos uniformizatoar la veniturile bănești și o promisă majorare salarială în etape, obiectivul reprezentându-l atragerea resursei cu calificare înaltă, aflată la început de carieră. Preocuparea pentru susținerea calificării de top are la bază proiectul România Educată, care conturează perspectiva potrivit căreia „până în 2030, cel puțin 40% dintre tinerii de 30-34 de ani vor fi absolvenți de studii superioare”. Deocamdată, arată același document programatic, „în 2020 se înregistrau 25,8% absolvenți de studii superioare (nivel ISCED 5-8) din rândul tinerilor de 30-34 de ani, cu aproximativ 15 procente mai jos decât media europeană (41,3%)”. Privind în sus, spre vârful formării profesionale și al cunoașterii, realitatea statistică ne mai spune că România este țara din UE cu numărul cel mai mic de cercetători raportați la milionul de locuitori, sub 1.000, situându-ne pe ultima poziție. În contextul în care nivelul de bunăstare la scară mondială se corelează cu nivelul investițiilor în educație și în cercetare, viitorul resurselor umane în aceste domenii și, implicit, al nostru seamănă tot mai mult cu un examen pierdut.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite