Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Cāştigul īn mentalitate (II)

23 Februarie 2008



Mentalitatea la români, în trecut şi în prezent:
Dacă ar fi să inventariem în scrieri specificul naţional, observăm că intelectuali români precum Cioran, Istrati, Mihail Sebastian, îi descriu pe conaţionalii lor ca fatalişti şi megalomani în acelaşi timp, pasivi, ascunzând vocal sau chiar câteodată agresiv (prin compensare), o lipsă de autoconsideraţie, mereu găsind scuze şi acuzându-i pe alţii pentru propriile eşecuri sau limite. Mereu şi mereu, alte variaţiuni pe tema Mioriţei, inacceptabila amprentă mentală a romanismului montan, al fatalismului absurd, autovictimizant şi flagelant, al lipsei elementare de plan, de acţiune, de energie. Mentalitate cosmic-paguboasă, probabil încă predată în şcoli ca fiind poezia populară românească de referinţă şi amprenta transcedentală. Puneţi în oglindă imnul naţional, care începe cu „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte...“ şi avem imaginea completă a bagajului de mentalitate cu care iniţiem participarea noastră proactivă la mentalitatea funcţională şi pozitiv europeană.
Sunt şi alţi autori, ca Geo Bogza şi Lucian Blaga, care împart românii între cei de la Dunăre/ mare, mai extrovertiţi ca mentalitate şi cei de la munte, introvertiţi.

Ce se mai observă
(fără adânci studii de psihologie sau antropologie), este umorul în doze semnificative, prezent şi ascuţit, dar care alunecă adesea într-o băşcălie în lanţ, de prost gust şi autoignifugă. Diferenţele mentalităţilor regionale sunt devenite deja folclor, ardelenii cu intelect solid, dar mai lenţi şi reci, moldovenii rapizi, superficiali, calzi şi ospitalieri, cei din sud cu o puternică mentalitate competitivă, o acerbă urmărire a succesului material şi reputaţional (chiar dacă axilogia reputaţiei devine chestionabilă, adesea vulgară şi nesustenabilă).
Alte puncte de vedere descriu românii ca fiind persoane foarte creative, spontane, superficiale şi flexibile, preferând să rămână vagi în exprimare şi să evite rigoarea, precizia. Apar şi paradoxuri de vârf profesional, care-i certifică pe români ca unii dintre cei mai buni matematicieni şi softişti din lume.
Mentalităţile par să se creeze conjunctural, o prăpastie creându-se între generaţia vârstei a treia, pesimistă şi fatalistă, aflată sub semnul istoriei, şi cea a generaţiei tinere, care-şi caută cu greu identitatea printre turbulenţele, influenţele şi modelele momentului. Dar, despre segregaţiile mentalităţilor la nivel de generaţie, cu mare impact profesional, vom scrie mai pe larg în numerele viitoare.
Rădulescu Motru, în Psihologia Poporului Român, subliniază constant spiritul în acelaşi timp colectivist şi gregar al românului, lipsa mândriei lucrurilor bine făcute, ca o tendinţă a românilor de a nu-şi asuma responsabilităţi.


Comunismul a adâncit această trăsătură
Şi întrebarea majoră este dacă se poate scăpa de mentalităţile impuse de norme şi instituţii, mai ales când instituţia aflată în discuţie este cea supremă, statul. Din această fundamentală lipsă de încredere, poate proveni o apatie, un absenteism social generalizat, unde apare difuzia responsabilităţii. Consecinţa: rămân puţini actori pe scenă (şi mai toţi sunt diletanţi), iar societatea se fragmentează în straturi de spectatori pasivi, care se silozează în percepţiile lor, nu pot sindicaliza, deci nu pot consensualiza schimbarea şi sunt incapabili de acţiune. Cum se poate recupera o astfel de mentalitate, îmbolnăvită colectiv şi stratificat în acelaşi timp? Cum afectează un sistem politic întreaga mentalitate naţională? Cum dispare „l’esprit de corp“, ca tip de identitate sănătoasă a unei naţiuni?
Cum se transformă mentalităţile la o populaţie din care 25% a traversat dictatura războiului, dictatura sărăciei şi umilinţele pre şi post-război, dictatura militară, cea comunistă (a proletariatului), dictatura personală a lui Ceauşescu şi dictatura corupţiei şi distrugerilor tranziţiei. Acest procent va adopta, chiar dacă pasiv, eliminarea oricărui fel de risc al schimbării, mai ales de mentalitate. Ce se întâmplă în restul straturilor sociale, dacă alte
25 procente din populaţie trăieşte şi munceşte în străinătate, traversând cu sau fără succes intersectarea mentalităţilor grupului românesc (dacă au norocul să aibă un grup de conaţionali) cu mentalitatea poporului adoptiv?
Trecând dincolo de graniţele României, cum se comportă popoarele balcanice, acest istoric „butoi cu pulbere al Europei“? Se poate vorbi de o mentalitate balcanică unde individul şi chiar grupuri sindicalizate în mentalitate, încearcă mai presus de orice să păcălească sistemul (oricare ar fi el: fiscal, legislativ, administrativ, educativ, corporatist) ca o prelungire maladivă şi nenecesară a modului de supravieţuire din comunism?

Mentalitate europeană: armonizare, omogenizare sau limitare la funcţional
Care sunt fundamentele de mentalitate ale unui bun european? Există un ideal de mentalitate europeană, în particular raţional, ţintit, orientat către viitor, cu mintea deschisă spre rezolvarea problemelor, demonstrând solidaritate, cu o abordare specifică atât a profesiei, a muncii, cât şi a vieţii personale? Dacă avem definite aceste ţinte, atunci următorul obiectiv ar fi să aducem toţi cetăţenii Europei (mai ales pe cei care nu sunt europeni conform definiţiei), la acest standard? Ar produce acest standard care după un timp, atât în conţinut cât şi formă, o uniune unde nu vor putea fi găsite căderi majore ale mentalităţilor (considerate fundamentaliste, înguste, minimale)? Ce fel de Europă ar fi aceea a unui reuşit proces de integrare? Care din caracteristicile mentalităţilor naţionale ce formează Uniunea vor fi abandonate, marginalizate, (eradicate?), în contextul în care par să nu mai fie compatibile cu standardul unional dorit, cel funcţional mai presus de toate? E de dorit o astfel de Uniune? Sau e de dorit o Uniune de mentalităţi complexe, diferite, dar care se armonizează ca şi culorile spectrului în lumina albă?
Din câte m-am documentat, sunt specialişti care se tem că armonizarea mentalităţilor nu poate depăşi technicismul „Aquis communautaire“. Ar trebui să ne temem sau ar trebui să fim conştienţi de limitele armonizării? Atunci, totul s-ar reduce la teoriile care susţin legăturile intrinseci între mentalităţi şi dezvoltarea economică? Vom considera numai aceste aspecte? Fără bagajul cultural şi legăturile culturale cu specificul naţional-emoţional, de atitudine şi comportament vor fi sustenabile aspectele de civilizaţie, în sensul funcţional şi economic al conceptului?
Ne vom ascunde în spatele unor „certificări de calitate ale mentalităţilor“, alimentate de cifre, statistici, procese, proceduri? Avem de-a face, şi dacă nu, ar trebui să avem de-a face cu o convergenţă a mentalităţilor care traversează şi unifică ţările Europene?


În numerele viitoare:
– Provocarea politică a mentalităţilor
– Influenţa instituţională asupra
mentalităţilor
– Grupuri şi mentalităţi
– Succesiunea generaţiilor şi mentalităti
– Cum se transformă mentalităţile
– Mentalităţi, corporaţii şi performanţă


Marcelina Joavină



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite
panta tatiana
Articolul e super. Reflecta in exactitate realitatea, aceea care putini o spun pe nume. Scriu o teza de licenta pe tema schimbarea mentalitatii si este o sursa de inspiratie foarte buna. Cind vor aparea si celelalte articole?
25 Aprilie 2009, 01:48:11