Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Cāştigul īn mentalitate (V): Influenţa instituţională asupra mentalităţilor

31 Mai 2008



Modelul românesc
Aminteam în ediţia precedentă definiţia mentalităţii, “un mod caracteristic de a gândi” conform dicţionarului Oxford şi punctam rolul generic al liderului în schimbarea mentalităţii principalelor instituţii, (publice sau private) din societate.
Se creează astfel modele şi masa largă a populaţiei începe un proces de copiere comportamentală. Din acest punct de vedere, modelul românesc, cu originalităţi pe alocuri, nu scapă tipicului.
Schematizând, după o participare în război evaluată de Marile Puteri ca indecisă (deci imposibil de răsplătit), a urmat, pe fondul invaziei doctrinare comuniste ruse o dictatură apocaliptică, a puterii absolute şi exponenţiale. Cosmetizată prin accesul la un egalitarism prost înţeles şi scump plătit pe nenumărate paliere, printre care şi decapitarea elitei româneşti, ca măsură primordială de garantare a sugrumării şi pervertirii. Ulterior, înlăturarea dictaturii a fost posibilă în context istoric, economic şi politic mondial. Ce a urmat a fost dictatura corupţiei economice în numele (luat în deşert) al tranziţiei. Şi de-ar fi fost numai corupţia. Mai mult, o naţiune intreagă a plecat în emigraţie, nu într-una teritorială, ci într-una economică şi de mentalitate. E o emigraţie foarte dură, poate nici o emigraţie nu e mai dură decât cea din propria ta ţară, fiindcă eşti descoperit, crezi că eşti într-o zonă de confort, “printre ai tăi” şi, de fapt, eşti permanent surprins de atac, fără o tactică prealabilă de apărare, (chiar şi sub forma unor corecte aşteptări). O lume în care nici o normă nu mai e normă, în care”reconstrucţia” reîncepe la nesfârşit şi performanţa rămâne un subiect de dizertaţie. Iar mentalitatea? E încă major şi negativ afectată de Instituţii.


Este etica anacronică ?
Uitaţi-vă numai la criteriile de performanţă din instituţiile de învăţământ superior. Departe de noi intenţia de a generaliza negativul, am scris de-atâtea ori despre profesori minunaţi, care ne-au luminat viaţa, despre elevi şi studenţi de excepţie. Dar ce facem cu media? Cu modelele păguboase? De exemplu, acum e la modă ca toţi studenţii, încă din anul I, să lucreze, full-time, în joburi, nu care-i solicită doar fizic sau doar le consumă timpul, ci în responsabilităţi de mare efort mental, de concentrare, sub mare presiune, cu ore prelungite în afara programului. Şi atunci, ce impact are acest lucru asupra calităţii învăţământului superior? Acesta din urmă devine facultativ sau, în cel mai bun caz, part-time. Ştiu că sunt necesităţi economice cu care a pornit această modă. A mai contribuit şi lipsa forţei de muncă calificate (şi prost plătite, evident). Sigur că se poate dezbate: dacă nu cumva aceşti studenţi învaţă mai mult de la locurile lor de muncă, sau despre calitatea şi adaptabilitatea curriculei academice. Cu alte cuvinte, dacă conţinutul şi modalitatea de livrare lasă de dorit, se contribuie la sporirea tentaţiei studenţilor de a păcăli sistemul. Dar unde se ajunge astfel? Standardul de calitate a demersului academic are de suferit şi se facilitează (din păcate), o mentalitate academică a fraudei, în care, de la “nevinovat” banala copiuţă de neimaginat în lumea academică occidentală, până la cumpărarea de titluri, diplome şi alte onoruri uni-
versitare se induce o stare de semi-analfabetism (corelată cu corupţia în formă germinală).


De aici şi până la dezindividualizare nu e decât un pas. Iar una din influenţele nefaste pe care le are INSTITUŢIA asupra membrilor societăţii este dezindividualizarea, lipsa de diferenţiere între indivizi. Acesta este un fenomen social foarte periculos, fiindcă această colectivizare în rău îşi îndeamnă membrii să nu-şi asume nici o responsabilitate, “suntem toţi la fel şi în aceeaşi barcă” şi atunci de ce să fie cineva responsabil, de ce să amendăm instituţia, de ce să oprim derapajele, de ce să construim societatea civilă (care ar trebui să vegheze că instituţiile lucrează într-adevăr în interesul cetăţenilor), când noi toţi am fost complici şi am găsit căi lăturalnice de îndeplinire a obiectivelor? Etica? Despre ce vorbim? Mai există în dicţionare?
Va amintiţi, acelaşi tip de mecanism a funcţionat şi în cazul învinovăţirii securiste unanime postdecembriste.
Şi atunci ca şi acum, cine ştie cine a mai învăţat, cine a copiat, cine a corupt, cine a falsat? Ce mai conteză după cinci, zece, cincisprezece ani când prin aceleaşi metode, ajungi om de afaceri, politician, ÎNALT REPREZENTANT AL INSTITUŢIEI? Credeaţi că e născocire „Castelul lui Kafka“? Nu, e REALITATEA cu care avem de-a face în această emigraţie în propria ţară.
Poate că e momentul să se spună cu tărie NU acestei mentalităţi în care pasămite toţi am fi tolerat, toţi am fi pactizat, toţi am fi informat, toţi am fi copiat, deci toţi suntem vinovaţi, nu ne putem diferenţia în bine, ne simţim bine între noi, victime şi călăi, învăţaţi şi copiatori, într-o supă călduţă, de uniune naţională. Acesta este un exemplu foarte simplu de deformare social-naţională a mentalităţilor, a evaluărilor corecte, a diagnosticării bolii înaintea aplicării tratamentului corect. Nu, NU TOŢI am tolerat, pactizat, informat, copiat. NU, NICI PE DEPARTE. Unora le-a fost frică şi au tăcut, alţii au acceptat din neştiinţă, alţii au sabotat prin cultură sau pur şi simplu prin bun-simţ, unii au dat “extemporale” imaginare, alţii au repetat clasa şi mulţi, mulţi au fost ridicaţi de-acasă, alţii au dormit în biblioteci, nu la bere la “Turist”, şi mulţi au fost ameninţaţi şi şantajaţi, au fost aruncaţi în stradă sau în puşcării, au înnebunit, au murit,
şi toate au fost cu complicitatea Instituţiilor şi a oamenilor ce le reprezentau. Şi în tot acest timp, mentalităţile s-au deformat. Şi nu toţi am relaţionat. Nu toţi ne-am “recomandat”.
(Auzi adesea cu lejeritate: lasă, că şi-n Vest contează pe cine cunoşti şi cine te susţine. Da, este într-o anumită măsură adevărat. Dar a cunoaşte pe “cineva”, a fi susţinut de “cineva” este “on top” nu ţine loc de pregătire, competenţă, efort, experienţă.)


De la aliniere la alienare:
Triste exemple în acest sens le furnizează dictaturile de orice fel. Agenda lor publică este impresionant pozitivă, o lume corectă, fără prihană, populată de valori în exces la tot pasul, în care nealinierea dată de o nevinovată diversitate, acel “altfel” este aspru pedepsit şi eliminat. Rezultatul practic este că societatea, în loc să se alinieze, se alienează grav.
Un exemplu privind modul în care normele instituţionale modelează acţiunile de grup este oferit de experimentul “închisoarea Standford”, în care unor tineri obişnuiţi li s-au repartizat la întâmplare rolurile de deţinut şi paznic într-o închisoare simulată. (Prin extrapolare ne imaginam ce efect amplificat asupra mentalităţilor are succesiunea a două seturi de norme instituţionalizate atât de diferite: cel comunist şi cel capitalist). Experimentul Standford ilustrează cel mai pregnant model în care normele instituţionale modelează acţiunile de grup. În care, la impactul distrugător al instituţiei, orice numitor comun corect, o aliniere la valori, mod de viaţă, mentalităţi comune se poate prăbuşi într-o gravă alienare, a indivizilor, grupaţi conform unor interese şi ţinte comune ale instituţiei malformate.



Marcelina Joavină



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite