Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Adrian Stoica īn ITC

23 Iulie 2008



Prima zi de muncă, primele vise
La început de august 1969 m-am prezentat la ITC, care pe atunci se numea ICPUEC (Institutul de Cercetări Pentru Utilaj Electronic de Calcul, înfiinţat cu un an înainte), în laboratorul condus de Toma Victor, situat în incinta IFA, de la Măgurele. Urma să lucrez în colectivul care realizase primul calculator din România, iar proiectantul principal al acelui calculator să îmi fie mentor. Ce putea fi mai frumos de atât?
Evenimentul mă copleşea, emoţia era mai puternică decât la oricare dintre examenele studenţeşti, iar la sfârşitul zilei mă simţeam epuizat. Când, după program, am ajuns acasă, am făcut la fel ca mulţi înaintea mea şi după mine:
m-am culcat şi am dormit până a doua zi de dimineaţă.
La acea dată se achiziţionase deja licenţa franceză pentru producţia de calculatoare IRIS50 în România, rebotezată la noi FELIX256. Propunerea de a produce calculatoare CET500 de concepţie proprie fusese respinsă, iar domnul Toma îşi dăduse demisia din funcţia de conducere a institutului. În mod evident, calculatoarele CET nu aveau un viitor, dar scopul meu de moment era să învăţ cât mai mult. Visam să proiectez un calculator pentru producţia de serie.


Prima schimbare (transfer), alte speranţe
De la domnul Toma am învăţat principii de inginerie practică, al căror rol a fost important în formarea mea profesională. Din păcate, am învăţat aceste principii doar observându-l cum lucra pentru că domnul Toma nu era prea comunicativ. În perioada petrecută la Măgurele am lucrat la proiecte mărunte, necesare calculatorului, dar nu de importanţă majoră.
Între timp, la sediul institutului, pe acea vreme în clădirea FEA, situaţia evoluase. Pregătirile de fabricaţie pentru FELIX256 erau aproape terminate. Licenţa de fabricaţie nu acoperea însă întreaga configuraţie a calculatorului (memorie, echipamente periferice etc.), aşa că se organizaseră laboratoare pentru dezvoltarea autohtonă a modulelor ce lipseau. Era un moment prielnic, la Măgurele nu era nimic nou de făcut, aşa că m-am transferat, împreună cu un grup întreg, la laboratorul de echipamente periferice.
Acolo mi s-a oferit după o vreme prima ocazie de afirmare: modificarea logicii unor memorii cu discuri magnetice Memorex, compatibile cu calculatoarele IBM, pentru a putea fi folosite în configuraţiile FELIX. De aici mai departe, evenimentele au început să se accelereze.


În sfârşit, un proiect important
În 1973, un grup din laborator (care pe atunci era condus de Mihai Roşu), din care făceam şi eu parte, a pornit primul proiect de anvergură: dezvoltarea unei memorii pe discuri magnetice. Lucrarea era complexă, îmbina mecanică, electromecanică, electronică digitală şi analogică şi ceva fizică şi chimie. Toţi cei din grup eram tineri şi fără experienţă, dar am reuşit totuşi să realizăm un prototip funcţional care a fost omologat la sfârşitul anului 1975. Proiectul nu a fost urmat însă de producţia discului, în principal din cauza unor componente critice care ar fi trebuit importate. În plus, circuitele de citire a informaţiei de pe disc necesitau reglare manuală pentru fiecare unitate în parte, neacceptabil pentru un produs de serie. Dar a fost pentru noi o experienţă folositoare...


Prima bursă în străinătate, o altă perspectivă
În acea perioadă am beneficiat de o bursă de specializare la University of Pennsylvania, în Philadelphia. Acolo am studiat arhitectura sistemelor de calcul, microprogramarea ca tehnică de implementare a sistemelor de calcul, sisteme de operare pentru calculatoare şi ceva inteligenţă artificială. Departamentul de Computer Science avea acces la calculatoare IBM, UNIVAC şi DEC (PDP-8, PDP-10) la care am lucrat şi eu.
Am căpătat astfel o perspectivă mai largă a domeniului în care lucram, dar chiar şi lecţii de viaţă. Printre multe altele, m-a impresionat rata mare de succes a americanilor, pe care am atribuit-o perseverenţei lor sau refuzului după un eşec de a ceda în faţa greutăţilor aparent insurmontabile. Se părea că ei învăţaseră bine legea descoperită de Lenin: “doi paşi înainte, unul înapoi”.


Controlorul de discuri magnetice care a "prefaţat" I-100
În 1976, tot sub conducerea lui Mihai Roşu, am demarat un proiect de controlor de discuri magnetice pentru calculatoarele FELIX. Acesta era în esenţă un modul de acces şi gestionare a informaţiei de pe discurile magnetice, cu un grad relativ ridicat de „inteligenţă”. Nimeni dintre noi nu cunoştea în amănunţime toate cerinţele de funcţionare, aşa încât eu am propus ca la baza modulului să fie un mic calculator microprogramat, care ne dădea posibilitatea să facem modificări de funcţionare în software pe parcursul testării (prin schimbarea microprogramului), evitând astfel modificările hardware. Memoriile rapide pe bază de semiconductoare, necesare pentru această soluţie,
deveniseră o realitate, aşa încât propunerea a fost acceptată, eu urmând să proiectez „calculatorul”.


Istoria primului microcalculator românesc, primul vis împlinit
Între timp, începuseră discuţiile în cadrul CAER pentru cooperare în domeniul minicalculatoarelor, care în vest înlocuiseră calculatoarele mari în multe aplicaţii. De data aceasta, România nu a mai repetat greşeala cu FELIX, care din cauza incompatibilităţii ne-a exclus practic din CAER. Viitoarele minicalculatoare româneşti urmau să fie compatibile cu familia PDP-11 produsă de firma DEC, la fel ca în celelalte ţări din CAER. Mai trebuia ales colectivul căruia să i se atribuie contractul de dezvoltare a noului minicalculator. Potenţialul lucrării era uriaş, aşa încât ofertele nu au lipsit.
Pe acest fundal, am discutat cu Mihai Roşu posibilitatea adaptării „calculatorului” la care lucram şi pentru care aveam deja un model funcţional, ca să îl transformăm într-un minicalculator compatibil cu PDP-11. În urma discuţiei, am intrat în horă. În institut concuram cu laboratorul domnului Tudor, care executa lucrări pentru armată.
În afara institutului, profesorul Drăgănescu sprijinea un colectiv condus de Tonceanu, care îi fusese asistent la Politehnică. În final, noi am „câştigat” contractul, printre altele, pentru că am fost singurii care am acceptat termenul scurt de finalizare.


Celelalte două colective
şi-au găsit forme locale de finanţare, mult mai flexibile decât planul de stat: Tonceanu la FCE (Fabrica de Calculatoare Electronice), Tudor cu armata. În timp, au fost dezvoltate 3 familii de minicalculatore diferite, dar toate compatibile cu familia PDP-11.
Aşa că am început lucrul la I-100, care trebuia să fie gata în 1977, când se împlineau 100 de ani de la independenţa României. Mihai Roşu şi-a asumat funcţiile administrative, iar eu am devenit conducătorul tehnic al proiectului. Am pornit practic de la zero. Dispuneam de două osciloscoape pe care le împrumutam unul de la altul. Nu aveam la dispoziţie calculatoare şi programe care să ne ajute în proiectare. Totul se făcea manual. Mulţi dintre noi lucram de dimineaţă şi până seara târziu, ne permiteam pentru că eram tineri. În ultima parte a anului 1977 am început omologarea: teste de compatibilitate, funcţionare continuă de 100 de ore, funcţionare la variaţii de temperatură. Le-am trecut pe toate cu succes. Toţi eram în culmea fericirii. Primul minicalculator de concepţie românească era gata de producţie. Visul meu se realizase. Aveam 31 de ani.
Ulterior, I-100 şi alte două minicalculatoare sovietice au fost primele omologate în CAER.


Perfecţionarea lui I-100, lucrul la I-102F, al 2-lea vis realizat
Pentru mine, I-100 a reprezentat un compromis. Timpul scurt m-a forţat să folosesc ceea ce proiectasem pentru controlorul de discuri magnetice. Microprogramarea mi-a permis acest lucru, dar
I-100 nu era optimizat pentru arhitectura PDP-11. Avea hardware care nu era necesar şi, deşi la fel de rapid ca modelul de referinţă PDP-11/34, viteza de calcul ar fi putut fi considerabil mai mare. I-am propus lui Mihai Roşu să începem un nou proiect, pentru un minicalculator mai performant, dar nu s-a arătat interesat. Eu însă eram hotărât să îl realizez şi am trecut la acţiune. În timp ce făceam şcolarizare cu personalul FCE pentru I-100, am început să formez un colectiv în acest scop.


Celor care au venit să lucreze la I-102F, cum era să fie numit noul minicalculator, le puteam oferi numai atracţia unui proiect interesant, dar nimic material. Printre ei erau „veterani” de la I-100, ca Rodica şi Viorel Ciurea, Virgil Geantă, Irina Grigore, Dorina Preotu, dar şi cercetători stagiari ca Sorin Guiman, Dragoş Mateescu, Gheorghe Olteanu. Spaţiul nu-mi permite să scriu alte nume, dar toţi erau de o calitate deosebită, cu o etică a muncii rar întâlnită. Fiecare a primit responsabilităţi clare şi a fost încurajat să aibă iniţiative şi să-şi folosească inventivitatea, să meargă „până în pânzele albe”, pentru rezolvarea oricăror probleme.
Între timp, purtam discuţii cu cei de la FCE pentru încheierea unui contract pentru fabricaţia noului minicalculator. A fost relativ uşor să îi conving, faţă de ce mă aşteptam. Eram cunoscut din perioada şcolarizării şi au avut încredere în acest nou proiect. În plus, la acea dată încă nu aveam o concurenţă reală, I-100 era singurul minicalculator care exista fizic.
Şi astfel s-a născut I-102F, pe jumătate cât I-100, care a fost omologat la sfârşitul anului 1979, la ceva mai mult de un an de la încheierea contractului de dezvoltare. Zilele lungi, uneori şi nopţile petrecute împreună au cimentat relaţiile dintre cei care am lucrat la acest proiect, devenisem prieteni.


Ce a adus nou I-102F şi ce a însemnat pentru dezvoltarea institutului
I-102F încorpora tehnici moderne: memorie „cache”, grad ridicat de paralelism al operaţiilor. Aceste tehnici îi permiteau să atingă o viteză maximă de 2,5 milioane de instrucţiuni pe secundă, la paritate cu cele mai performante PDP-11 ale timpului şi mult peste viteza de calcul a celorlalte minicalculatoare din CAER (unde a fost omologat anul următor). Calculatorul dispunea şi de un procesor de virgulă flotantă cu precizie de 64 de biţi (de unde litera F în I-102F), o noutate în România, ceea ce îl făcea capabil să rezolve probleme numerice pentru care, până atunci, trebuia folosit un FELIX. Microprogramul putea fi modificat în cursul funcţionării: noi instrucţiuni specializate pentru anumite aplicaţii puteau fi adăugate dinamic. Această capabilitate a trezit interesul Academiei de Ştiinţe a Chinei, care m-a invitat să fac o prezentare la unul din institutele lor de cercetare.
I-102F a declanşat în cadrul colectivului şi un efort sistematic de dezvoltare de mijloace (hardware şi software) de proiectare asistată de calculator, pentru uz intern. Aceste eforturi au fost completate ulterior, de un alt colectiv din institut, care a realizat software comercial pentru proiectarea de circuite imprimate.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite