.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Traian (Dorin) Mihu - ani, oameni, fapte (I) - perioada 1970-1980
Traian (Dorin) Mihu a făcut parte, în 1970, din prima promoţie de absolvenţi (25) ai secţiei de calculatoare din cadrul Facultăţii de Automatică Bucureşti, fiind printre cei şapte care, în ordinea mediilor, au „prins“ posturi în Bucureşti. Fiind un student bun, a fost repartizat la unul din locurile de muncă cele mai dorite de orice absolvent al facultăţii: Fabrica de calculatoare (FCE), care la acea dată exista doar pe hârtie, ca obiectiv de investiţii. Grăbindu-se să se prezinte la post pe 10 august, la 10 zile de la repartiţie (aşa cum era oficial obligaţia la vremea aceea), a găsit aici o groapă mare şi două barăci. În clădirea învecinată, FEA, la etajul I era biroul lui Mircea Bărbulescu – inginer-şef FCE, care coordona de fapt investiţia, iar la etajul V al aceleiaşi clădiri se afla doamna Luminiţa Baltac, soţia domnului Vasile Baltac, care se ocupa de documentaţia de la licenţa IRIS50.
„Restul colegilor au fost repartizaţi în centrele unde era nevoie de specialişti în calculatoare, pentru că în multe sectoare din industrie existau deja în 1970 preocupări pentru sistemele de calcul. De altfel, pe plan internaţional erau preocupări pentru utilizarea calculatoarelor în conducerea proceselor industriale, în controlul şi comanda utilajelor. Astfel apăruse PDP8, un mic calculator fabricat de Digital Equipment, menit să asiste procese industriale care nu aveau nevoie de sistemele de calcul mari, cum erau cele fabricate de IBM“, îşi aminteşte acum Dorin Mihu (foto), după aproape 40 de ani.
În luna septembrie a aceluiaşi an, primele două calculatoare IRIS care au sosit din Franţa, ambalate în nişte cutii mari, şi care au fost depozitate la FEA în fundul halei de asamblare, l-au găsit pe inginerul Mihu „dezamăgit şi muncind în silă“ la Atelierul CE32, într-o activitate mai degrabă potrivită pentru un tehnician. Aşa se proceda cu inginerii stagiari, considerându-se de multe ori că trebuie să înceapă întâi cu ceva practică, după atâta teorie făcută în facultate. Dar, cum primul loc de muncă nu se uită, Mihu îşi aminteşte cu precizie detalii ale acelei activităţi: „La atelierul CE32 se produceau mici echipamente de calcul cu 4 operaţii, după licenţă japoneză. Aveau o memorie magnetostrictivă: o sârmă în formă de melc pusă într-o cutie şi care se comporta ca o linie de întârziere. Pe mine m-au pus să depanez aşa numitele plăci BC, de format A4, dispuse în pereche, cu strapuri de legătură, care aveau 4 bistabili pe o placă şi alţi 4 bistabili pe cealaltă placă, exact cum le desena pe tablă la curs profesorul Mircea Petrescu. La fel erau aşezate pe aceste plăci rezistenţele, tranzistorii, exact ca în desenele domnului profesor. Am reparat la aceste plăci cam o lună de zile, teribil de plictisitor“.
Frustrarea dată de o activitate mult sub ce visase să facă l-a împins pe stagiarul Mihu la prima rebeliune: „...dacă am văzut că o altă stagiară, absolventă de electronică, Doina Bozdoc, a fost repartizată să se ocupe de cele două calculatoare IRIS50, i-am cerut şefului de secţie Mircea Brozici să fiu mutat în acest sector, ca să mă ocup de calculatoare adevărate, nu să fac muncă sub nivelul meu de calificare. Dar am avut neşansa să dea peste mine la biroul lui Brozici însuşi secretarul de partid pe fabrică, Stroia Viorel, unul mic în halat alb, pe care eu nu îl cunoscusem încă şi care, aflând de solicitarea mea, mi-a dat verdictul pe loc: „Tovarăşe Mihu, pe vremea mea, dacă aveai un loc de muncă, puteai considera că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior! Aşa că ia stai dumneata acolo unde te-a pus Partidul şi fă-ţi datoria!“.
Încă neînvăţat la acea dată cu stilul de conducere al omului Partidului, stagiarul Mihu avea să descopere repede şi alte faţete ale acestui Stroia, figură emblematică pentru un secretar de partid din acea vreme: lipsa de confort a tuturor în prezenţa acestuia („Se dădea alarma când intra în fabrică, fiindcă obişnuia să facă la prima oră o tură prin secţii şi ateliere“) sau incompetenţa notorie a acestuia, cu care se făcea adesea de râsul oamenilor („La o tură prin fabrică, când a ajuns în dreptul atelierului nostru, la un semnal ne-am aplecat toţi, făcându-ne a căuta ceva pe jos. Când Stroia ne-a întrebat în formula obişnuită «Ce faceţi, tovarăşi?», i s-a răspuns că «Tovarăşe secretar, ne-a căzut pe jos un spot de la osciloscop şi îl căutăm, e unul mic şi luminos». Şi atunci secretarul de partid s-a oferit să ne ajute să găsim spotul luminos...“).
Totuşi, schimbarea de post solicitată s-a produs atunci când Dorin Mihu s-a plâns socrului său, Dumitru Tutunaru, decan la Facultatea de mecanică şi şef de catedră la mecanisme, care îl cunoştea pe directorul general din centrală, Grigore Marin (un om de o altă calitate) şi care, la rândul său, l-a sunat pe Barabancea, director la FEA.
Mutarea făcută în extremis a fost benefică pentru cariera inginerului Mihu, pentru că astfel a putut fi cooptat în echipa fabricii (condusă de Călin Spiride şi Mihaela Ionescu) care a primit sarcina să pună în funcţiune cele două calculatoare IRIS50 venite din Franţa, împreună cu echipa venită de la ICPUEC (în frunte cu Victor Megheşan, Mihai Roşu, Rigani ş.a.).
Domnul Dorin Mihu ne povesteşte cu atâta precizie despre prima mare izbândă din cariera sa, ca şi când lucrurile s-ar fi petrecut ieri: „Aceste IRIS50 reprezentau tehnologia cea mai avansată de atunci, cu TTL-uri, cu cablaje dublă faţă cu găuri metalizate, wrapping; bineînţeles că erau erori de cablaj cât cuprinde, mai erau şi componente defecte. Punerea la punct a unui astfel de calculator dura şase luni. Echipa ICPUEC era, în mare, cea pe care am pomenit-o. Din echipa FEA făceau parte cei doi, care erau şcolarizaţi în Franţa, eu şi încă doi colegi stagiari ca şi mine, Andrei Gayraud şi Turcu Gheorghe. Echipa ICPUEC era compusă din şapte oameni, toţi şcolarizaţi câte 8 luni în Franţa; noi eram doar cinci la număr, din care trei proaspăt absolvenţi; atunci vedeam prima dată obiectele respective. A trebuit să punem mâna şi să citim pe rupte. După o lună, timp în care am parcurs manualele, ne-am apucat de treabă, pentru că era un fel de concurs: care dintre echipe termină mai repede şi mai bine. Erau nişte teste care, dacă erau trecute, calculatorul putea fi dat în exploatare. Echipa noastră a reuşit să pună prima la punct calculatorul IRIS; poate am avut şi puţin noroc, dar se spune că norocul ajută pe cei mai buni. Cel puţin, Călin Spiride şi Mihaela Ionescu erau cu totul deosebiţi“.
Fabrica de Calculatoare s-a pus în funcţiune abia la 1 ianuarie 1972, deci Mihu şi compania s-au mutat acolo la un an şi jumătate de la absolvire. Aici s-au fabricat calculatoarele româneşti, la început IRIS 50, alias Felix C-256. După cele două IRIS-uri, care veniseră gata asamblate din Franţa, au venit în următorii doi ani kit-uri complete ce se asamblau în fabrică, li se efectuau testele şi erau date în exploatare. Dar în timpul acesta s-a lucrat la integrare. FCE avea un serviciu tehnic a cărui principală sarcină era să integreze componentele şi subansamblele venite până atunci din Franţa. S-a început cu partea de construcţii metalice, mase plastice şi, treptat, s-a trecut şi la integrarea, asimilarea şi fabricarea unor componente electronice. Între timp, IPRS-ul luase licenţa de TTL-uri; s-au mai luat nişte licenţe pentru diode, tranzistoare, apoi condensatoarele şi rezistenţele au început să vină de la fabrica de la Curtea de Argeş. De asemenea, industria românească a început să producă modulele de memorii (la Timişoara); treptat s-au asimilat transformatoarele de la sursele de alimentare, şamd. Această integrare însemna studierea şi prelucrarea în amănunt a documentaţiei componentelor respective şi găsirea unui partener din industria orizontală capabil să le producă. Uneori, pentru unele componente, subfurnizorii francezi au rămas singura variantă tehnic posibilă, atunci când ele nu puteau fi fabricate în ţară, ceea ce a prilejuit multe delegaţii în Franţa.
Interlocutorul nostru, domnul Mihu, responsabil de această activitate, îşi aminteşte: „Aceste integrări au însemnat scăderi spectaculoase ale costului calculatoarelor. Au fost ani în care mergeam de 10-12 ori pe an la subfurnizorii francezi, ca să cumpărăm componente direct de la ei sau să învăţăm să le facem noi. În final, cam după cinci ani, IRIS50 ajunsese să fie integrat cca 90%“.
S-a mers şi pe linia integrării perifericelor: imprimante, unităţi de bandă magnetică, discuri, cum erau pe vremea aceea. În 1975 s-a înfiinţat societatea mixtă Rom Control Data, unde Călin Spiride a fost numit director general.
O altă cale a ieftinirii calculatoarelor a fost mutarea importurilor din Vest către Est, pentru că se înregistraseră progrese, iar aici se produceau acum componente competitive. Pe măsura atingerii unui asemenea nivel de integrare şi a scăderii preţului calculatorului, a crescut şi s-a diversificat producţia. Se fabricau cca. 35 de unităţi Felix C-256 pe an, apoi a intrat în fabricaţie Felix C-32P, cu o capacitate de memorie mai mică şi, pe proiectul ITC-ului, s-a fabricat şi Felix C-512. Aceste modele au fost produse în paralel pentru că ele intrau în dotarea unor obiective economice care aveau nevoi diferite din punct de vedere al capacităţii de calcul. Aceste necesităţi au determinat şi proiectarea şi fabricarea seriilor de minicalculatoare Independent (102, 104, 106) şi Coral, acesta din urmă proiectat tot în fabrică.
„În perioada 1984-1987 am fabricat şi Felix C-1024, după un proiect ITC, şi Felix C-5000, proiectat în fabrică şi din care s-au fabricat până în 1989 cam 10-15 bucăţi. Un alt proiect deosebit al fabricii a fost CORAL – VAX, finalizat în perioada 1988–1989. În 1984, la iniţiativa Catedrei de calculatoare din Politehnică, am realizat home-computer-ul HC85, pentru care m-am luptat să aibă un preţ cât mai accesibil (pentru că ni se impunea şi erau prestabilite prin plan atât cifra de afaceri, cât şi profitul fabricii). Astfel, am reuşit să aduc preţul unui HC85 de la 40.000 lei (cât era planul iniţial) la 12.000 lei. Datorită preţului competitiv, HC85 a putut fi folosit pe scară largă de elevi şi studenţi pentru iniţiere în calculatoare şi pentru realizarea a tot felul de programe aplicative. În FCE aveam cca. 700 de ingineri din toate specialităţile, eram o forţă, şi cred că puteam să facem şi un Mercedes“, îşi aminteşte Dorin Mihu.
(continuare în numărul viitor)
Parerea ta conteaza: 
Asemanator
- Nu exista articole asemanatoare.
Alte articole scrise de Redactia
Consorțiul Universitaria solicită alocarea de la bugetul de stat, pentru toate universitățile din România, a sumelor necesare pentru acoperirea completă a majorărilor salariale- M247 Europe: Investim în centrele noastre de date pentru a susține dezvoltarea soluțiilor bazate pe Inteligență Artificială
- Universitatea din București, prima universitate din România în topul QS by Subject 2024 în domeniile Lingvistică, Limbi moderne și Fizică și astronomie
- Licitație de 80 de milioane de euro pentru componenta de cloud dedicat cloudului guvernamental
