Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Traian (Dorin) Mihu - ani, oameni, fapte (II) - perioada 1980-1990

26 Octombrie 2008



(urmare din numărul trecut)


Fabrica de calculatoare atrăsese crema-cremelor din România în ceea ce priveşte specialişti în calculatoare şi electronică. Traseul era cunoscut: cei mai buni elevi la matematică-fizică urmau facultăţi de calculatoare, din studenţii cărora cei mai buni absolvenţi veneau la Fabrica de calculatoare. Aşa s-au format aici colective foarte puternice de ingineri. Proporţional cu nivelul de tehnicitate şi inteligenţă acumulat aici s-au înmulţit, s-au diversificat şi au crescut în complexitate proiectele, temele şi sarcinile rezolvate. Domnul Mihu era în fruntea lor: “Aveam ateliere de proiectare proprii pentru maşini de facturat şi contabilizat, pentru circuite imprimate, pentru repere şi tehnologii mecanice, atelier de proiectare software. Trebuia să răspundem unor solicitări diverse atât pe parte de proiectare, cât şi de fabricaţie. De exemplu, am proiectat şi fabricat CD80, care era un fel de multiplexor pentru CFR, aparate EKG pentru medicină, dar chiar şi proiecte pentru armată (sistemele electronice de poziţionare a ţintei mobile pentru artileria antiaeriană aveau precizie de centimetri). Am realizat simulatoare pentru antrenarea tanchiştilor, a mecanicilor de locomotivă ş.a. Solicitările erau din cele mai diverse sectoare economice. De exemplu, am realizat cu ajutorul calculatorului Independent 100 un sistem electronic de comandă şi control al laminorului de la Târgovişte, pentru îmbunătăţirea performanţelor acestuia în privinţa asigurării unei grosimi uniforme a tablei laminate. FCE a fost foarte implicată în industrie.”


După 1981 fabrica a parcurs o perioadă dificilă, în care importurile de orice fel au fost tăiate. Din cauza resurselor materiale limitate, a reducerii drastice a importurilor, capacitatea de producţie nu era exploatată decât parţial. Calculatoarele se dădeau pe bază de repartiţie, cu aprobări speciale, şi se aştepta cu anii, pentru că producţia era limitată de importurile la câteva componente. “Era o situaţie inadmisibilă, la noi la poarta fabricii era zidul plângerii!”, povesteşte cu amărăciune domnul Mihu.


Una din amintirile cele mai plăcute din perioada în care a deţinut funcţia de director tehnic în Centrală se referă la implicarea sa decisivă în trecerea televiziunii de la alb/negru la color. Televiziunea Română cumpărase echipamentele pentru transmisie color, dar trebuia să se decidă pe ce sistem va emite: Secam, adoptat de ruşi şi francezi sau Pal, folosit de nemţi, pentru ca în consecinţă să se treacă la fabricaţia de televizoare pentru unul din cele două sisteme. Fiindcă se tărăgăna foarte mult această decizie, Dorin Mihu şi-a asumat răspunderea de a semna fişa tehnică de import a 10 000 de kituri de televizoare Pal din RDG. “Aşa am avut primele televizoare color (care s-au dat numai cu aprobare, la preţul de 14 000 lei) şi aşa s-a dat drumul la televiziunea color în România! Fapta mea putea fi taxată de “organele de control” ca un abuz în funcţie şi puteam fi chiar anchetat, dar nu s-a întâmplat nimic de genul acesta, nimeni nu a zis nimic!”, a relatat cu satisfacţie Dorin Mihu.


Urcuşuri şi coborâşuri în cariera profesională
În 1979, fiind şef de secţie la FCE, inginerul Dorin Mihu a fost uns director tehnic la FEPER (Fabrica de Echipamente Periferice), care îşi începuse activitatea în 1975, pentru ca după aproximativ un an şi jumătate să fie numit director tehnic la Centrala Industrială de Electronică şi Tehnică de Calcul (CIETC), devenind astfel unul dintre cei mai tineri directori de Fabrică şi de Centrală industrială. A rămas în Centrală până în 1984, având în subordine toată industria de profil: câteva zeci de fabrici, patru institute de cercetare şi proiectare.


În calitatea pe care o avea de director de centrală industrială, Traian Mihu figura în nomenclatura CC-ului. În perioada aceea, Dorin Mihu fusese propus ministru adjunct, la competiţie cu Vasile Baltac. Din nefericire, i-a fost stricat dosarul (de cadre) datorită emigrării în America a cumnatului său. Acest lucru i-a adus ulterior retrogradarea pe o funcţie de execuţie, director tehnic la Rom Control Data, unde fostul director fusese american, îşi terminase mandatul şi plecase acasă în America, “iar în locul lui am fost numit eu, cu cumnat în America!”, a remarcat domnul Mihu, făcând haz de situaţie. “Aici a fost poate cea mai liniştită perioadă din viaţa mea: aveam leafă mai mare, pentru că lucram la o societate mixtă româno-americană, programul era lejer, la ora 4 toată lumea pleca acasă. Din păcate, după numai şase luni de “boierie”, secretarul PCR de la sectorul 2 m-a mutat înapoi la FCE tot în calitate de director tehnic şi aici m-au prins evenimentele”, şi-a încheiat Mihu periplul povestirii sale din perioada dinainte de ‘90.


O lecţie de viaţă
“Eram director tehnic la Centrală, era nebunia cu reducerea importurilor, iar eu coordonam acest lucru. IPRS-ul avea câteva mii de repere care se importau şi care trebuiau asimilate, iar responsabilă era doamna Doina Didiv, director tehnic.
Două luni de zile am stat zilnic, câte 4 ore pe zi, în analize pe reperele care trebuiau asimilate. Am făcut liste cu specificaţiile în faţă, am întocmit un program de integrare: ce facem în primele trei luni, ce facem în următoarele trei luni şamd. Pentru acţiunea de integrare trebuia ca pentru fiecare reper sau grupă de repere să se găsească un subfurnizor, de preferat din industria românească, capabil să fabrice şi să se încheie cu el un protocol în acest sens. Am stabilit cu doamna Doina Didiv ca, în prima lună, să ducă până la capăt operaţiunea pentru un prim lot de repere. Dar, după o lună, o sun pe doamna Doina Didiv şi îmi spune că nu a terminat şi îmi cere o amânare de încă o lună. O sun din nou după noul termen şi îmi spune acelaşi lucru, că au fost diferite probleme şi dificultăţi şi-mi cere să prelungesc termenul cu încă o lună. După câteva astfel de reveniri, m-am revoltat şi am întrebat-o la telefon totuşi de ce, după ce eu am avut atâta răbdare şi înţelegere şi am şi muncit împreună să facem acele planificări, dumneaei răspunde cu lipsă de interes şi respect la aceste sarcini. La care, doamna Doina Didiv mi-a spus aşa: “Domnule Mihu, vă învăţ şi eu ceva. Să nu luaţi pe nimeni mai bun decât poate să fie, pentru că veţi suferi tot dumneavoastră”. Asta e o înţelepciune de viaţă care mi-a folosit mai târziu.”


O colaborare între ştiinţă şi practica de producţie
“Vă mai dau un exemplu din vremea când eram director tehnic la Centrală şi răspundeam, printre altele, de reducerea importurilor pentru toată ramura industrială de electronice şi sisteme de calcul. La Fabrica de Cinescoape, unde se produceau tuburile cinescop se lucra după licenţa de la Corning Glass partea de sticlărie. În fabrică exista un cuptor mare unde se topea sticla şi de unde se turna în forme corespunzătoare, inclusiv pentru obţinerea ecranelor televizoarelor, pe care, după polisare pentru obţinerea unei suprafeţe netede, se depunea un strat fluorescent. Pentru ca sticla ecranelor să nu rezulte cu bule, ea trebuia să aibă o anumită compoziţie, să se respecte reţeta. Se făceau săptămânal analize mecanico-chimice pe probe de sticlă prelevate din cuptor şi se aplicau corecţii în funcţie de rezultatele analizelor, adăugându-se în cuptor diferite componente lipsă. Dar, după un timp, materialele prevăzute în reţetă s-au înlocuit cu altele aproximativ echivalente, de la furnizori din ţară, care însă difereau de cele importate, ceea ce făcea să se obţină o sticlă cu procent de rebut cam de 80%. Interveniseră foarte multe variabile prin nerespectarea reţetei originale de sticlă, ceea ce făcea procesul de fabricaţie să fie incontrolabil. În spatele cuptorului, de-a lungul anilor, se formase un munte de sticlă rebutată.


Soţia mea, care era profesor plin la Politehnică, se ocupa intens în acea perioadă de sisteme multivariabile. Acestea sunt nişte sisteme complexe cu mai multe intrări şi mai multe ieşiri, în care fiecare intrare sau ieşire le influenţează pe celelalte, adică exact ce se întâmpla acum în cazul fabricării sticlei pentru ecranele cinescoape, când se înlocuiau constituenţii din reţeta originală (intrările) şi sticla obţinută nu mai avea proprietăţile cerute (ieşirile).


Din nenumărate discuţii cu regretatul Dinu Savopol, care era director tehnic la Cinescoape, mi-am dat seama că problema era de competenţa celor care studiau sistemele multivariabile. De aceea, am apelat în Politehnică la profesorul Stoica Petre, care se ocupa de realizarea modelelor matematice pentru sistemele multivariabile şi care la capătul a trei luni de analiză a măsurătorilor sticlei şi a corecţiilor conform reţetei Corning Glass, a venit cu modelul matematic pentru sistemul multivariabil care era de fapt cuptorul pentru sticla de la tuburile cinescoape. Pentru realizarea acestui model matematic ca o matrice, Petre Stoica a folosit înregistrările pe 30 de ani ale măsurătorilor săptămânale de la probele mecanico-chimice ale sticlei scoase din cuptor, ale corecţiilor care s-au făcut şi ale verificărilor finale înainte de turnarea în forme a sticlei lichide. De asemenea, i-am dat specificaţiile materialelor care le înlocuiseră pe cele de import. Aşa am ajuns să fabricăm tuburi cinescop cu zero materiale din import şi cu ecrane care se încadrau în cerinţele de calitate. A fost o mare satisfacţie pentru profesorul Stoica Petre, care a aplicat teoria sistemelor multivariabile la cuptorul de fabricaţie a sticlei pentru tuburi cinescoape, dar şi pentru mine, pentru că mi-a venit ideea.”



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite
cristian
sunt unul care a reparat televizoare si e echipament video in vremurile de care spuneti ,m-am lovit de multe oro de probleme de calitate la echipamentul romanesc ,dar as dori sa subliniez ca daca am fi avut ce trebuie la acele vremuri am fi avut succes din pacate ne-am descurcat cu ce am avut dar nu am facut ....performanta ,desi puteam ! daca nu investesti nu castigi ! CLAR !!!
14 Decembrie 2010, 09:03:26