Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Cum au răpus şahiştii “dihania preistoric㔠numită Felix C256?

26 Octombrie 2008



Anii de liceu
Singurul meu mentor a fost profesorul de matematică, Dan Bortă, de la liceul comunal din Moldoviţa-judeţul Suceava, care mi-a oferit nişte cărţi extraordinare, printre care şi culegerea de probleme de geometrie a profesorului Ţiţeica. Parcurgeam zilnic 12 km, cât măsura distanţa de la casa părintească de pe vârful dealului până la liceul din comuna Moldoviţa şi înapoi. Liceul, unde am învăţat până în 1969, avea o singură clasă pe nivel, în care eu, fiind foarte ambiţios, am fost mereu premiant. Posibilităţile familiei noastre la acea vreme erau limitate şi nu mi-au permis să urmez un liceu cu internat în Suceava sau chiar Iaşi. Părinţii mei erau oameni modeşti, nu lipsiţi de inteligenţă dar fără mijloace materiale, simpli agricultori în acea zonă de munte. Probabil nici acest liceu nu l-aş fi urmat dacă nu era acea perioadă de deschidere pentru dezvoltarea industriei, care a atras după sine şi crearea multor licee teoretice sau industriale, cum a fost şi liceul teoretic (acum industrial) din Moldoviţa.



Studenţia la Iaşi
Ca absolvent al Facultăţii de matematică a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi mi-am dorit să realizez ceva important în domeniul matematicii: o teoremă nouă, un algoritm de calcul, o carte de matematică, ceva care să rămână în urma mea. Dar, acest lucru nu reuşeşte întotdeauna sau reuşeşte nu aşa cum ne doream să fie în entuziasmul tinereţii.


În perioada facultăţii, 1969-1973, informatica abia pătrundea ca secţie de învăţământ şi catedră în structurile facultăţilor. În penultimul an de facultate am făcut un curs de informatică la care se predau tehnici şi limbaje de programare. Cam atunci se înfiinţase ca o mare minune Centrul de Calcul din Iaşi, dotat cu un calculator Felix C256. Pe acest calculator studenţii au rulat primele lor mici programe în Fortran, un limbaj de nivel înalt destul de accesibil, în care defineam variabile şi scriam instrucţiuni relativ complexe. Formularele scrise în Fortran erau colectate de asistentul de la cursul de informatică şi duse la Centrul de Calcul unde se obţineau acele cartele perforate (20-30 la număr), care după compilare (operaţie prin care se verificau eventuale erori), erau procesate de calculator: se efectuau operaţiile matematice respective şi se edita la imprimantă un listing cu programul şi rezultatele acestor operaţii. Tema mea era să calculez numărul e = 2.718281828459045235 (numărul lui Euler), dar dintr-o greşeală de scriere a programului rezultatul a fost doar cifra 2. Reluarea întregului proces era imposibilă pentru că timpul de acces la un Felix C256 era strict limitat. Aici veneau şi studenţii de la Politehnică şi, de altfel, mulţi alţii din tot judeţul. Astfel că, pentru majoritatea studenţilor, este tot ceea ce s-a făcut în facultate la cursul de calculatoare. Eu personal nu pot spune că mă ataşasem de informatică după numai un episod atât de scurt (şi nereuşit).


Stagiatura din ITC
Repartizarea mea la ITC se datorează unei conjuncturi.


Pe vremea aceea, la repartiţia pe post aveau prioritate studenţii căsătoriţi, cum era şi cazul meu şi al soţiei mele, care, ca absolvenţi ai aceleiaşi facultăţi şi având şi medii de absolvire bune, puteam să ne alegem repartiţia unde vroiam, în acelaşi oraş sau chiar aceeaşi unitate dacă existau minim două posturi libere.


Aşa se face că am fost “obligaţi” să alegem ITC-ul din Bucureşti, unde erau 6 locuri libere, cu toate că ne cam temeam de un oraş aşa de mare ca Bucureşti. Ne-am prezentat la post chiar din prima zi, la 01 august 1973 când, cu chiu cu vai, am găsit adresa institutului şi, spre bucuria noastră, posturile nu erau ocupate de alţii, aşa cum ne gândeam că se putea întâmpla. Fiind din Moldova, de la ţară, fără nici un sprijin, dintr-un sătuc la margine de pădure, şi venind în Bucureşti, ne speria puţin perspectiva de a găsi locurile ocupate, de a rămâne pe dinafară şi chiar de a plăti cheltuielile de şcolarizare.
Dar, ITC-ul ne-a primit cu braţele deschise şi pe mine şi pe soţia mea.


Eu am fost repartizat la domnul Maşek Corneliu, într-un laborator pentru sisteme de operare, iar soţia mea a lucrat la început la doamna Popescu Lucia, într-un laborator de testare şi documentare.
După puţin timp ne-am dus în audienţă la domnul Vasile Baltac, care era director adjunct (Dinu Buznea era director general), pentru a solicita o casă şi am fost incluşi pe o listă de aşteptare.
Dl. Vasile Baltac era un om foarte apreciat şi respectat în institut, avea doctoratul luat şi era considerat un foarte bun informatician.


În perioada următoare am plecat în armată, astfel încât şase luni am făcut informatică doar gândindu-mă la ea. Chiar şi aşa, am reuşit să pun bazele unui algoritm pentru jocul de şah pe calculator, iar când m-am întors în institut am început să lucrez la un program de şah. A trebuit să învăţ întâi să fac programare, pentru că eu din facultate nu ştiam decât principii generale de programare în Fortran.


Nu înţelegeam cum funcţionează
anumite instrucţiuni, de ce apar unele erori şi multe alte lucruri pentru care am apelat la răbdarea şi cunoştiinţele colegilor mai vechi decât mine în programare. Acest lucru m-a ajutat să progresez. După un an de stăruinţă şi perseverenţă am început să primesc şi lucrări mai complexe şi să mă afirm. Cândva, mult mai târziu, după ani de lucru împreună, unii colegi mi-au mărturisit că la început îşi cam pierduseră nădejdea că voi putea să ajung cândva programator.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite