Revista >> Decembrie 2008 [Nr. 111] >> Resurse Umane

Despre oameni şi tendinţe – sau navigând între timpuri şi modele (II). Interviu cu Marcelina Joavină

Marcelina Joavina

19 Decembrie 2008

M.J.: Da, a timpului, e foarte puţin, nu-mi ajunge niciodată, nu-nţeleg literalmente sintagma «mă plictisesc» sau divertismentele needucative.

Mai am şi obsesia modelelor (cred că s-a sesizat deja), a şcolilor pe care profesioniştii din orice domeniu ar trebui să şi le asume, să le formeze în jurul lor, aici e un pas uriaş de făcut către societatea civilă, către crearea unei clase de mijloc sănătoase cu valori progresiste.

MW: Dar ce clase sociale avem în România?

M.J.: Din nefericire, nu cred că mai avem clase sociale şi, în concluzie, nici echilibrul dinamic care se creează între ele într-o societate normală. Scurta periodă interbelică în care economia României prospera, fiind vestită în toată lumea la capitolele agriculturii şi producţiei petroliere, a fost sucombată în dictatura proletariatului forţat. A distrus echilibrul populaţiei României, sabotată de orăşenizare şi complet nepregătită pentru a-şi asuma responsabil această opţiune extrem de personală, de individuală a alegerii între mica localitate cu valori comunitare şi oraşul despotic, individualizant.

Accesul relativ ieftin la cărţi şi şcoală (care au fost singurele aspecte pozitive ale regimului trecut) a fost foarte scump plătit de mentalităţi industriale păguboase, cu transhumanţa nenaturală. N-au mai existat nici ţărani, nici muncitori, nici burghezi, nici capitalişti de dezvoltare, iar intelectualii au fost decapitaţi, goniţi sau îngenuncheaţi.

Cu toate acestea, se crease, cu sacrificii imense ale populaţiei, o bază de active care ar fi putut facilita o continuare şi, de ce nu, un salt economic. Pe baza ignoranţei şi cu rea voinţă s-a pierdut această şansă.

Ce avem acum? Probabil o clasă capitală şi o clasă politică, speculatorii financiari (de anvergură sau de mahala), travestiţi politici şi adaptaţi şmecheroşi.

Mai avem câteva milioane de români productivi pentru PIB-urile altor ţări, aflaţi în transhumanţă europeană, care vor lăsa o nouă generaţie, a copiilor (lor) cu grave traume emoţionale şi comportamentale.

Mai există şi o subţire pătură a economiei albe, a profesioniştilor plătitori de taxe, care preferă corectitudinea, valorile aduse de muncă, cunoaştere, ordine, disciplină.

MW: Cam sumbru!? Şi totuşi, intelectualii? Profesioniştii?

M.J.: Un răspuns mai dur. Intelectuali nu (mai) avem sau sunt atât de puţini încât nu prea contează. Posesorii de diplome şi absolvenţii de facultăţi nu sunt obligatoriu intelectuali. Câteva personaje rarefiate, decimate, care, în ciuda erudiţiei, nu au devenit formatori de opinie şi nu au creat şcoli, şcoli care să se automedieze, să se impună ignoranţei şi vulgarităţii plătite mediatice, nu sunt de-ajuns (iar pe deasupra unii cochetează cu compromisuri grave).

Profesioniştii? Da, sunt, dar cu o singură emisiune care îi promovează (Profesioniştii-Eugenia Vodă), la o oră târzie din noapte nu-i vom vedea îndeajuns, nu vom da alternativă de modele copiilor României (la telenovele, satire de prost gust, petrecăreală continuă şi desene animate stupide). Nu spun că nu avem şi campioni, şi învingători, şi oameni cu verticalitate, capabili de performanţă, remarcabili în domeniile lor. Ce reclam eu e că nu facilităm instituţionalizarea creşterii numărului lor şi popularizarea lor către un public adormit şi intoxicat.

Şi sugerez din nou ca primi paşi: media să-şi asume şi rolul formativ, iar profesioniştii existenţi să-şi asume şi rolul de mentori, formatori, de creatori de curente, tendinţe, şcoli.