Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Calculatoarele de capacitate medie

15 Ianuarie 2009




Tehnicienii şi desenatorii erau coordonaţi de inginerii Paul Vlădescu şi Radu Comşa. Dintre tehnicieni, Gaby Hluşcu se remarca printr-o disciplină tehnologică remarcabilă provenind dintr-o zonă de influenţă austriacă. Niciodată nu punea un şurub fără şaibă şi „grower” şi se enerva cumplit când noi, ingineri cu studii de tehnologie, ne duceam să îi cerem un şurub „cam atât“, când şuruburile erau de 3, de 4, ca să nu mai vorbesc de tip de filete.


Un mic colectiv compus din Mona Grigoresu şi Constantin Donciu se ocupa de “software” şi drept urmare aveam senzaţia că ne priveşte de sus, de deasupra cutiilor de cartele şi de hârtie de imprimantă care erau cărate zilnic la Centrul de calcul pentru punerea la punct a unui program de proiectare automată, care avea să ne fie de folos mai târziu. Pe urma lor si-a facut ucenicea un tânăr inginer blond cu un cioc leninist, Bălan Marius, care avea să emigreze mai târziu şi el în Germania.
Dintre toţi, domnul Ciobanu venea cu autoritatea şi experienţa creării la IFA a primului calculator şi unicul cu arhitectură serială, Lucian Nica cu experienţa din IPA şi a unui an petrecut la Berkeley în USA, Anca Lazăr cu experienţa a câtorva ani petrecuţi în IPA.


Despre atmosfera din institut sunt ceva lucruri de spus.


Era destul de destinsă, când era de muncă se muncea, câteodată nopţile, sâmbetele şi duminicile pregătind câte o avizare, dar sfintele sărbători şi onomasticile se onorau obligatoriu, astfel incat eminentul nostru Director, general Dinu Buznea, creatorul a trei institute, atunci cand, esuand in cautarea (in astfel de zile) a oamenilor prin institut, spunea enervat: “Dacă la ora 2 cade o bombă peste institut, mor numai proştii”.


Eram uniţi şi tineri, ne reuneam joia seara la clubul ITC, al cărui suflet eram, unde aveam invitaţi de marcă din literatură, artă, sport, muzică, aşa cum au fost Alexandru Ivasiuc, Mircea Florian, Ilie Năstase, Marin Sorescu, vedeam filme aduse „pe şest” de la Biblioteca Americană, intr-o perioada de oprimare politică şi culturală (totusi nu suficient de „pe şest” ca să nu se remarce la cadre ca “sunt unii cercetători care merg pe la biblioteca americană”, remarci rămase însă din fericire şi spre lauda lucrătorilor de acolo la stadiul unor remarci).


Tehnic, făceam aşa numita inginerie inversă, studiam documentaţia franţuzească, setul de instrucţiuni şi făceam organigramele aceloraşi instrucţiuni, în condiţiile în care căile de date în calculator se dublaseră de la 16 biţi, la 32 de biţi. Era o soluţie mai naturală decât cea originală căci cuvântul de instrucţiune era şi iniţial de 32 de biţi şi pentru constituirea lui era nevoie de 2 citiri succesive din memorie. Soluţia preconizată de dublare a căilor de date conducea de la început la o reducere a timpului de operare. Trebuie să recunosc că activitatea creatoare nu era cine ştie ce, eu avusesem aşteptări mari la venirea din facultate, credeam că o să ingineresc scheme practice cu letconul şi cu mâinile mele, cu osciloscopul, când colo, m-am trezit cu un caiet în faţă pe care desenam organigrame şi apoi scheme logice pe bază de circuite NAND, realizarea practică fiind departe, la distanţă de ani. Totul se făcea cu circuite NAND, aşa cum citisem în cartea lui Felea, numai că etapa aceea se depăşise de mult, proiectarea cu tranzistori, adio tranzistori, adio calcul de puncte de funcţionare. Chiar şi reprezentarea grafică era diferită în documentaţia de licenţă, NAND-ul era un dreptunghi cu o coadă din care puneai un număr de linii câte intrări avea NAND-ul respectiv. Dacă aveai nevoie de funcţia logică AND, dreptunghiul se tăia cu o diagonală. Era diferită de reprezentarea anglo saxonă a NAND-ului cu un semicerc cu diametrul vertical având un cerculeţ tangent drept negaţie şi un număr de linii perpendiculare pe diametru, câte intrări avea poarta respectivă.


Deci toate funcţiile logice se realizau cu circuite NAND, chiar şi bistabilii de tip JK, sau D se construiau din astfel de circuite. Misiunea noastră era de a implementa (ăsta era un neologism acceptat) organigrama instrucţiunii în schema logică.
Schemele concepute de noi erau desenate apoi pe calc în format A3 de desenatorii doamnei Mireanu dintre care se remarca domnul Constantinovici pentru puterea cu care se dedica somnului în capul oaselor circa 6 ore din cele 8 regulamentare. Calcurile mergeau la ediţie unde Doamna Rugină, supranumită madam Oxid, le prelua şi după un timp tehnologic, ţi le întorcea pe ozalid sub forma unor hârtii gălbejite mirosind a urină (amoniac). În clipa în care simţeai olfactiv acest lucru, ştiai, nu fără oarecare emoţie, că elucubraţia ta avea să fie preluată de altcineva şi pusă în operă.


Maniera de realizare a calculatorului se chema logică cablată spre deosebire de logica microprogramată. În logica cablată, viteza de lucru era limitată doar de ceasul calculatorului şi de întârzierile porţilor NAND implicate în realizarea instrucţiunii respective. În logica microprogramată, mai elegantă şi versatilă, comenzile se realizau prin citirea unei memorii de microcomenzi care la vremea respectivă avea un timp de acces mare şi deci era mai lentă. În esenţă era vorba de a transfera şi deplasa biţii între diferite registre ale calculatorului de un număr de ori până când se obţinea rezultatul dorit. Miroseam puţină tehnologie şi electronică când număram intrările atacate de un circuit NAND căci nu trebuia să depăşim aşa numitul fan out, adică numărul de sarcini care putea să îl aibă un circuit fără ca nivelul electric al semnalului TTL să nu scadă sub valoarea admisă. Tehnologia oferea un număr de plăci pe care se găseau circuite NAND, cu două, 3, sau 4 intrări. Plăcile erau cam cât palma, aveau conectori auriţi şi se înfigeau în conectori mamă într-un sertar în care se aflau una lângă alta cam 32 de plăci dacă îmi aduc aminte bine. Atât plăcile cât şi conectorii care erau franţuzeşti şi auriţi ofereau o siguranţă de contact deosebită, fapt ce reprezenta punctul tare al tehnologiei. Mai târziu, când conectorii au început să se facă la Conect în condiţii în care, din economie, s-a renunţat la tot felul de restricţii legate de aurire şi materiale, pe cunoscutul principiu românesc că merge şi aşa, rezultatele au fost dezastruoase. Sertarele erau aşezate unele peste altele într-un dulap care avea la partea de jos surse de putere de 5V, +-12 V. Deasupra sertarelor se găsea un număr de ventilatoare care asigurau aerisirea dulapului fără zgomote deranjante. În spatele acestuia se afla fundul de sertar unde se găsea o pădure de pini auriţi care reprezentau fiecare, fie o intrare, fie o ieşire a unei porţi NAND. Rezultatul muncii noastre era de fapt o listă de conexiuni între aceste intrări şi ieşiri NAND pe fundul de sertar. Fiecare intrare avea un nume individual şi fiecare ieşire, un altul. Mai târziu, Mona Grigorescu, despre care am pomenit, împreună cu soţul ei Constantin Donciu şi Bălan Marius, aveau să finalizeze programul care unea semnalele de acelaşi nume, scutindu-ne de problemele de „fan in” şi „fan out” numărând sarcinile, atrăgându-ne atenţia asupra unor eventuale erori şi după câteva iteraţii, dându-ne lista de conexiuni. Conexiunile dintre pini se făceau prin tehnologia wire wrapping, câteva muncitoare cu atenţie mărită şi ochi neobosiţi, cum au fost Brezeanu Ştefania, Mustaţă Victoria şi Daner Mihaela au reuşit să realizeze câteva mii de conexiuni fără greşeli majore cu ajutorul unui pistol special care rotea firul dezizolat în zona terminală în jurul pinilor de pe fundul de sertar.


Trebuie să vă daţi seama de faptul că fiecare unitate a calculatorului despre care am vorbit era plasată în câte un dulap. Memoria realizată pe ferite la Timişoara care avea o capacitate “formidabilă” de 512 Kbytes, ceva mai puţin decît orice stick USB care se comercializează astăzi la magazinul din colţ, ocupa un dulap cât un stat de om, unitatea aritmetică un altul, cea de schimburi multiple alt dulap, unitatea de întreruperi şi derutări un alt dulap, toate legate între ele prin cabluri panglică care mai conectau şi una sau două unităţi de bandă magnetică şi ele în câte un dulap, apoi pupitrul cu terminalul TTY.


Nu a fost deci de mirare întrebarea de „teribilă competenţă” pusă de un politruc ale sectorului, de care ne temeam că ne ia “pe profesionale”, la vederea calculatorului: „Până unde tine calculatorul?”
Pe frontonul unităţii aritmetice se aflau 32 de beculeţe colorate sub care erau plasate 32 de switch-uri corespunzătoare biţilor din cuvântul de 32 de biţi şi de la care se puteau executa programe de test în regim pas cu pas. Un coleg foarte bine pregătit şi extrem de conştiincios venit cu doi ani în urma noastră, Traian Gologan, avea să preia aproape întreaga sarcină a testării repertoriului de instrucţiuni pe care a dus-o la capăt cu brio. Aici mai apăruse şi Moraru Ion, bun specialist electronist, care intrase în graţia Şefului şi a posesorilor de Dacii căci, în plus, construise un sistem electronic de aprindere fără contact care nu-i putea lăsa indiferenţi.



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite