Revista >> Noiembrie 2009 [Nr. 120] >> Educatie

Prof. dr. ing. Adrian Curaj:

Alexandru Batali

28 Noiembrie 2009

Totodată am decis strategic, primii în Europa, utilizarea fondurilor structurale şi pentru a finanţa mai mult de 13.000 de burse de doctorat şi poziţii de cercetare post-doctorat. Acesta este biletul; ce fac dacă nu vine autobuzul? Unde se vor forma doctoranzii? Unde vor cerceta, lângă cine şi cu ce? Cu cine vor mai putea colabora în ţară? Vor putea să participe la evenimente ştiinţifice majore internaţionale la care să-şi prezinte rezultatele cercetărilor? În ce proiecte vor putea să valorifice cunoaşterea produsă în proiecte de cercetare exploratorie pentru a contribui la rezolvarea unor probleme de interes socio-economic? De unde noi tehnologii, de unde inovare?

Vrem investiţii în industrii şi servicii cu valoare mare adăugată? Dacă da, cât de atractivi suntem ca resursă umană înalt calificată? Cum va fi peste câţiva ani dacă strategic anunţăm că nu suntem interesaţi de cercetare/dezvoltare, iar formarea specialiştilor este un subiect colateral? Cine să absoarbă rezultatele?

Nu aş încheia acest subiect care mă doare fără să îi întreb pe cei ce iau decizii “Ce fel de Românie vreţi?” şi să le spun “Opţiunile voastre de azi ne spun ce fel de Românie vreţi mâine. Nu uitaţi că este a noastră!”.

Universităţile au pierdut monopolul cercetării ştiinţifice şi riscă să-l piardă şi pe cel al pregătirii superioare. În plus, se confruntă cu probleme de credibilitate, în condiţiile în care nu se mai legitimează prin creaţie, prin inovare tehnologică. În acest context, cum îşi vor putea păstra universităţile româneşti poziţia de lider într-o societate a cunoaşterii?

Acesta este unul din scopurile proiectului: dezvoltarea capacităţii de analiză prospectivă şi leadership a decidenţilor din învăţământul superior. Discutăm în proiect despre diferenţierea universităţilor şi rolul jucat de acestea în producerea de cunoaştere, creşterea competitivităţii şi a calităţii sociale. Dezvoltând aceste capacităţi, universităţile vor putea mai bine să-şi consolideze poziţiile pe care le deţin, la nivel local, regional, naţional şi internaţional. Problema universităţilor nu este aceea de a fi rupte de lumea cunoaşterii, dimpotrivă este cea care le este cea mai familiară. Nu demersul axiologic le lipseşte universităţilor pentru a accede sau a-şi păstra poziţiile în ierarhii, ci mai degrabă demersul economic. Nu trebuie să uitam că atunci când vorbim de Economia Cunoaşterii vorbim de educaţie, cercetare şi inovare, triunghiul cunoaşterii. Din ce în ce mai mult, adăugând creativitatea şi alte ingrediente, lumea discută de un flexible poligon în locul triunghiului. Nu trebuie să uitam nici triple helix, universitate, guvern, business. Şi aici se discută despre cvadruple helix, sustenabilitatea fiind esenţială. Universităţile sunt cheia.

Universităţile pot ajunge la statutul de lider dacă au capacitatea de a rezolva problemele contextului lor. Înainte de acest nivel, ar trebui să existe premisele calităţii... Universităţile acreditate în România au competenţele necesare pentru a asigura baza pentru aceste premise?

Da. Universităţile româneşti au competenţele necesare pentru a oferi soluţii la problemele sociale, economice sau administrative cu care ne confruntăm. Nu trebuie să uităm însă că învăţământul superior trebuie finanţat pentru a-şi îndeplini misiunea sa în societate.

Problema vine din legătura, care de multe ori nu există, între proces şi rezultatele lui. În universităţi avem resursele umane necesare pregătite la înalte standarde de profesionalism, dar accentul se pune adesea mai mult pe procesul de învăţare şi mai puţin pe rezultatele lui. Discutăm din ce în ce mai mult de competenţe.

Studenţii români sunt excelenţi teoreticieni, au un bagaj de cunoştinţe mai mult decât impresionant, dar le lipseşte legătura cu lumea reală în care îşi vor valorifica aceste cunoştinţe. Provocarea universităţilor este aceea de a face ca acest bagaj teoretic să poată fi mai bine şi rapid valorificat. Provocarea pentru societatea românescă este de a oferi condiţiile pentru ca aceste cunoştinţe să poată fi aplicate şi dezvoltate în România.

Construcţia unei viziuni pe termen lung asupra învăţământului superior reprezintă un deziderat major al proiectului. Sustenabilitatea programelor pe termen lung intră în conflict cu faptul că suntem prizonierii situaţiilor şi ai intereselor politice pe termen scurt. Cum putem avea o viziune în limitele acestui paradox?

Îmi place să cred că forţa unei naţiuni vine din capacitatea de a depăşi paradoxurile situaţiilor cotidiene cu care este nevoită să se confrunte. Viziunea pe care vrem să o construim vine dintr-un amplu exerciţiu de foresight: peste 10.000 de actori implicaţi în sistemul de învăţământ. 10.000 de oameni înseamnă foarte mult şi gândiţi-vă că vorbim de oameni care, într-un fel sau altul, formează atitudini, comportamente, modelează personalităţi, sunt modele. Deci vorbim de o creştere exponenţială. E un proverb latin care spune „Vox populi, vox Dei”. Când vom finaliza acest amplu proces consultativ vom vorbi de o viziune asumată la nivel naţional, ceea ce pentru mine înseamnă acţiune. Sunt convins că Viziunea 2025 va fi situaţia şi interesul pentru care se vor bate în final şi oamenii politici, care vor înţelege importanţa unui astfel de demers pentru societatea românească.