.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Trecut, prezent şi viitor în criza financiară. Colaj de date şi impresii
Criza curentă este consecinţa modului agresiv prin care instituţiile financiare şi-au asumat riscuri prin finanţarea creşterii economice nesustenabile, în primul rând în SUA. Baza acestei dinamici a fost compusă din trei presupoziţii care s-au dovedit eronate: capacitatea de creditare stabilă a împrumutaţilor, cunoaşterea de către investitori a instrumentelor sofisticate şi distribuţia largă a riscurilor de credit.
Prima presupoziţie era cea mai rezonabilă – cel puţin la suprafaţă. În ultimii ani, pierderile din împrumuturi au fost relativ reduse, astfel încât capacitatea de a se împrumuta a debitorilor părea foarte puternică. Pe de altă parte, această logică avea o circularitate periculoasă. Percepţia creditorului asupra riscului redus pe care-l reprezenta împrumutatul a dus la reducerea marjelor de împrumut, astfel că împrumutaţii păreau mai atractivi financiar decât erau de fapt uşurând justificarea acordării unor credite. În plus există părerea generală că fie şi un împrumutat constrâns financiar nu va genera probleme de rambursare, fiind acoperit de preţurile caselor în continuă creştere prin intermediul produselor bancare specifice, care aveau în structura lor valoarea proprietăţii. Rezultatul final a fost total imprudent, prin împrumutarea unor persoane care nu puteau susţine ratele pentru casele cumpărate prin credit.
Odată cu spargerea balonului ipotecar, problema era vizibilă de toţi. Astfel că preţurile caselor au scăzut cu 20% fără a aduce încă piaţa la nivelul de preţ istoric pe termen lung. La sfârşit de 2006, rata de pierdere pentru creditele sub-prime era de numai 1%; un an mai târziu era de 10 procente. Astăzi, Moody’s estimează că băncile au dat circa 15 milioane de credite ipotecare cu risc ridicat între 2004 şi 2007 şi două treimi vor sfârşi în pierdere.
A doua presupoziţie a adus un confort şi mai fals. Cu un acces nelimitat la date şi analize, creditorii şi investitorii au fost creditaţi ca fiind excepţional de sofisticaţi. Tehnologia financiară avansată însemna că riscul putea fi croit după nevoile lor. Întărit de asigurarea de credit şi aprobat de agenţiile de rating, acest risc s-a presupus a fi bullet-proof. Drept efect, capitalul de risc a fost minimizat.
În final, participanţii la piaţă au crezut că riscul era larg distribuit printre investitori. Chiar dacă creditul s-a înrăutăţit şi analizele au eşuat, absenţa unui risc concentrat ar putea preveni problemele sistemice. Această credinţă, mai mult decât orice alt factor, explică de ce oamenii – în loc să fie îngrijoraţi de un balon de piaţă – erau sub impresia că „de această dată este diferit“.
Din nefericire, nu numai creditul ipotecar era suspect, dar nici piaţa n-a văzut riscul. Când s-a declanşat panica şi criza de lichiditate, siguranţa bazată pe analiza riscurilor şi ratinguri s-a dovedit a fi o iluzie. Când investitorii au înţeles că riscul era concentrat practic în bilanţul băncilor, le-a dispărut şi încrederea în sistemul financiar.
Retrospectiv, cineva s-ar putea întreba de ce pieţele de capital globale au crescut aşa de repede şi dacă erau în stare să absoarbă toată această creditare riscantă. Răspunsul stă la fel de mult în cererea investitorului pentru valori mobiliare cu venit fix, ce oferă o buna rentabilitate, cât şi în apetitul consumatorului pentru creditul pentru propriile cheltuieli. În 2000, totalitatea valorilor mobiliare cu venit fix a ajuns la 35 miliarde USD. Au fost necesari sute de ani pentru a ajunge aici. Şi încă se va dubla în următorii 6 ani. S-a declarat public la începutul anilor 2000 că rata de bază Fed ar trebui ţinută mică, pentru binele economiei. Asta însemna că obligaţiunile SUA urmau să aibă rentabilitate redusă în viitorul previzionat. Astfel că bursa a umplut vidul prin împachetarea creditului ipotecar de rentabilitate ridicată în valori mobiliare clasificate de risc foarte scăzut (aparent) AAA. Problema a fost că stimulentele care au încurajat originatorii de credite ipotecare şi distribuitorii de astfel de valori mobiliare au creat un hazard moral: câştigurile lor nu erau aliniate cu principiile de creditare riguroase sau cu distribuţia de active susţinute de garanţii solide. Creditul a fost acordat persoanelor fără capacitate de plată, împachetate în valori mobiliare şi aruncate pe piaţă. Şi, în logica normală, cererea investitorilor a umflat balonul.
În acelaşi timp, piaţa derivativelor pentru aşa cunoscutele instrumente credit default swaps (CDS) - instrumente ce iniţial erau folosite pentru tranzacţionarea şi asigurarea riscului de credit – au explodat realmente de la valoarea globală nominativă de mai puţin 500 miliarde în 2000 la 62 000 miliarde USD în 2008 – (pentru comparaţie, valoarea totală a PIB pentru 2008 este previzionat tot la 62 000 miliarde USD).
Acum, cum parte a riscului de credit evidenţiat în CDS se materializează, multe CDS trebuie decontate. Aceasta poate avea consecinţe severe, dacă contrapărţile care au emis aceste CDS nu performează, putând însemna în primă instanţă că aceste contrapărti vor fi în default, dar şi că respectivii deţinători de CDS vor rămâne fără asigurare şi vor suferi la rândul lor pierderi. Următorul pas este transformarea pierderilor în falimente. Pentru a evita chiar acest lucru, guvernul SUA a salvat prin injectare cu capital grupul financiar AIG, care a garantat prin CDS în valoare de 78 miliarde USD, instrumente ipotecare securizate. Partea cea mai îngrijorătoare este că piaţa CDS ar putea genera o problemă şi mai mare.
Cum se întâmplă acum, haosul rezultat din interpretarea greşită a forţat bancherii să reviziteze toate aceste asumpţii eronate.
Parerea ta conteaza: 
Tableta de management. Cine ne-a furat profesiile?! (III)
