.jpg)
Academia Română a fost creată în 1866 pentru a cristaliza cele mai înalte valori intelectuale din provinciile românești într-o societate erudită menită să consolideze identitatea națională pe baza a patru componente esențiale: limbă și literatură, istorie, etnografie și cultură. La...
Cine ne-a furat profesiile?!
Dedic acest articol:
Colegilor mei, absolvenţi ai Liceului Gh. Lazăr, promoţia 1979, şi Profesorilor noştri,
Colegilor mei, absolvenţi ai Facultăţii de matematică-mecanică, promoţia 1984, şi Profesorilor noştri ,
Prietenilor mei, absolvenţi ai Facultăţii de aeronave, Institutul Politehnic Bucureşti, promoţia 1985, şi Profesorilor lor,
Şi tuturor colegilor mei de generaţie din România şi de pretutindeni, furaţi de profesii, păstrători de valori profesionale
Între Luceafărul şi Mitică
Vecinul meu în anii ’60 din Silistra/Pancota 86, reputat scriitor contemporan, spune într-un text intitulat “Sentimentul românesc al isteriei” că “cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, costisitoare şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată”.
Mi-aş permite să fiu mai puţin mioritică şi să precizez că nevrozele se pot vindeca şi individual şi apoi sindicalizat printr-un demers continuu, incremental. E adevărat că Occidentul n-a trecut prin decimarea morală comunistă, dar a cunoscut dictatura şi războaiele. Ceea ce nu l-a împiedicat să-şi regăsească valorile comportamentale şi să redobândească sanitarele reflexe. Fără să meargă la Psihologul Poporului.
A reflecta câteva momente peste zi la cum ai acceptat, cum ai rezonat cu alţii, buni sau răi, cum ţi-ai condus ziua şi ce-ai lăsat să ţi se întâmple nu e chiar un exerciţiu de Sisif, face parte din curăţenia, fie civică, fie creştină (de preferat amândouă), pe care vrei să ţi-o asumi. Cu timpul, se trivializează pozitiv, ca spălatul pe dinşi şi, evident, devine indispensabil (deşi, dacă ne uităm la statisticile pentru România privind igiena orală, ne ia groaza!). În plus, epidemiile, mai ales comportamentale, pot avea şi revers, totul este să identificăm modele sănătoase şi să le urmăm dietele. Fără să ne mai lamentăm cu originalităţi de specific naţional.
Între Luceafarul şi Mitică, între Eminescu şi Caragiale sunt nenumărate alte ipostaze la fel de româneşti cu toatele. Depinde de fiecare dintre noi unde ne identificăm (realist!), care e modelul ţintă şi cum ne transformăm între.
Depinde de noi ce poveşti spunem în jurul focului. Nouă, spre reamintire sau copiilor noştri. Depinde de fiecare din noi ca în fiecare seară, şomeri sau îmbogăţiţi, să povestim, nu despre furăciune, corupţie, asfaltatori sau mucavale, ci să-i găsim pe cei câţiva din jurul nostru care merită povestiţi. Eu îi spun povestire, Dan Puric o numeşte mărturisire, dar numele acesta nepereche poate fi folosit numai de puţini dintre noi (cu har, dedicaţie şi curăţenie morală, povestirea se poate ridica la altitudinea unei mărturisiri).
Într-o povestire, atât conţinutul, cât şi morala ei sunt hotărâtoare. Dar, orice povestire mai depinde şi de perspectivă. Gândiţi-vă cum ar povesti dacii înşişi despre Dacia Felix, ce ne-ar spune contemporanii de-atunci, romani, despre acelaşi binecuvântat ţinut şi cum au ajuns ei acolo şi ce se poate învăţa din istoria documentată (dacă mai învaţă cineva aşa ceva?). Perspectiva povestirii e de o importanţă covârsitoare, aici de fapt cred că a eşuat românismul momentului.
Probabil că cei mai mulţi o asimilează pe Cenuşăreasă ca având noroc să se întâlnească cu Prinţul. Puţini mai sunt dispuşi să înţeleagă că norocul Cenuşăresei era în muncă şi bunătate şi DOAR ca să intre în poveste, destinul a înghesuit o RĂSPLATĂ cu happy-end.
Şi, în afară de perspectivă, alegerea povestirii trebuie să se potrivească cu momentul, cu conjunctura. Ceea ce în engleză se numeşte “appropriate”. Adică potrivit, în sensul de corect.
Lumea momentului, obsedată de materialitate, vrea numai Cenuşărese miticite, adică reduse la stadiul de ghertzoi, mă rog, ghertzoaie de oraş, cu pretenţii europene (euro-trash, cum zic americanii capabili să deosebească europeanul de calitate de fitzomanul de doi euro), cu intermezzo-uri turistice exotice, cu carieră de politician caragialesc sau pe alese de biznizmen plimbător de plicuri sau traficând lăutăreşte influenţe (numindu-le pompos „lobby“). Mă rog, cu scuze pentru Caragiale, fiindcă personajele sale au o trăsătură care lipseşte celor de azi: autenticitatea, pe care protipendada tranziţiei nu o are. Până şi termenul de epigoni ar fi măgulitor pentru aceştia. Sunt doar pelicule de plastic în montajul unor televiziuni, lacome şi ele, cum altfel?
Parerea ta conteaza: 
Tableta de management. Cine ne-a furat profesiile?! (III)
