Revista si suplimente
MarketWatch
Inapoi Inainte

Licenţele, element cheie într-un proiect de virtualizare

03 Aprilie 2010



Costurile de licenţiere într-un proiect de virtualizare reprezintă un element important, care poate influenţa sensibil preţul final, iar modelul ales poate afecta evoluţia întregului proiect.


Există critici, care susţin că politicile de licenţiere promovate de vendori sunt inadecvate nivelului de dezvoltare la care a ajuns virtualizarea, fiind principalele piedici în creşterea gradului de penetrare al acestei tehnologii. La fel de adevărat este, însă, că modelele de licenţiere sunt variate, iar companiile au oferte flexibile care pot acoperi cerinţele oricărui client. Totul este ca acesta să fie capabil să se descurce în labirintul termenilor abstracţi şi să poată estima corect evoluţia în timp a proiectului.


Chiar dacă tehnologiile de virtalizare promit şi reuşesc să ofere economii substanţiale, costurile reprezintă una dintre principalele provocări pe care le aduce un proiect de virtualizare a serverelor. Pentru a reuşi identificarea soluţiei optime în varietatea din ce în ce mai mare de oferte existente pe piaţă, trebuie luaţi în calcul mai mulţi parametri.


Dintre aceştia, politica de licenţiere este un element important, care influenţează considerabil costul total de proprietate (Total Cost of Ownership, TCO) şi, evident, costul final al proiectului de virtualizare. De aceea, înţelegerea modelelor complexe de licenţiere oferite de vendori reprezintă o etapă vitală în procesul de identificare a unei soluţii adecvate nevoilor reale de business ale unei companii. Cunoaşterea acestor modele este importantă nu doar din punctul de vedere al economiilor imediate, ci mai ales din perspectiva dezvoltării/extinderii ulterioare a proiectului de virtualizare.


De exemplu, tactica cumpărării unui număr mai mare de licenţe (decât cel necesar în etapa de start) încă din prima fază a proiectului de virtualizare, chiar dacă proiectul va fi dezvoltat în timp (deci nu toate licenţele vor fi folosite în primul an, de exemplu), se poate dovedi utilă dacă vendorul oferă un discount semnificativ la achiziţionarea unui volum mare. O astfel de tactică impune însă o proiecţie cât mai realistă a modului în care va fi dezvoltat proiectul şi a dimensiunilor care se preconizează a fi atinse de acesta, astfel încât să se elimine costurile de licenţiere suplimentară ulterioară.


De unde apar dificultăţile

Preţurile şi modelele de licenţiere variază în funcţie de vendor şi de tehnologia de virtualizare aleasă, iar în zona soluţiilor de virtualizare a serverelor există diferenţe mari între ofertele existente pe piaţă. Pentru a înţelege cât mai clar care sunt diferenţele dintre opţiunile de licenţiere, specialiştii recomandă studiul comparativ al ofertelor promovate de jucători de talie, cum ar fi, de exemplu, VMware, Microsoft, Citrix, HP, IBM, SAP, Dell etc., cu accent asupra costurilor de suport, upgrade şi licenţiere suplimentară. Demersul nu este unul facil, pentru că, la costuri similare, numărul şi tipurile de funcţionalităţi diferă de la vendor la vendor, iar ofertele sunt numeroase, un element de diversificare în plus fiind introdus şi de partenerii companiilor amintite. De aceea, studiul comparativ rămâne soluţia optimă. Mai ales că, atunci când se ajunge în faza de tratative cu un anumit vendor sau partener al acestuia, cunoaşterea în amănunt a preţurilor concurenţei reprezintă un element care se poate dovedi util în negocierea contractului.


O altă dificultate legată de acest aspect, al înţelegerii cât mai corecte a politicilor de licenţiere, rezidă în caracterul abstract al problemei. Deşi virtualizarea nu este o tehnologie nouă, evoluţia rapidă a acesteia şi schimbările de modele de licenţiere, coroborate cu lipsa competenţelor în acest domeniu, pot reprezenta un impediment serios în startarea unui proiect de virtualizare a serverelor. Specialiştii avertizează că, dacă acest aspect este ignorat, neacordându-i-se atenţia cuvenită, poate genera dificultăţi serioase în timp, cum ar fi problemele referitoare la portabilitatea/mobilitatea maşinilor virtuale (VM) şi managementul licenţelor. De exemplu, în cazul în care sistemul de licenţiere este unul legat de serverele fizice, adoptarea acestui model poate duce la costuri prohibitive, dacă se licenţiază fiecare server care ar putea găzdui, potenţial, maşina virtuală. Pentru a „compensa“ acest cost, unii vendori permit transferarea licenţelor pe maşini identice, însă, dacă VM-ul este hostat pe un server diferit, atunci este nevoie de un upgrade al licenţei.


Soluţia ideală încă se mai caută

Teoretic şi în linii mari, modelul ideal de licenţiere în cazul virtualizării serverelor ar putea arăta astfel:


- Să nu fie legat în niciun fel de componentele hardware, astfel încât să permită relocarea maşinilor virtuale fără nicio limitare;
- Să ofere o gamă extinsă de opţiuni, astfel încât să permită companiilor să aleagă schema de licenţiere cea mai potrivită cu infrastructura deţinută;
- Să nu penalizeze păstrarea copiilor offline ale VM-urilor, utilizate în planurile de recuperare în caz de dezastre (Disaster Recovery);
- Să nu penalizeze relocarea instanţelor virtuale pe noi suporturi hardware, în cazul downtime-urilor planificate sau neplanificate sau în cazul relocării dinamice, ca răspuns la fluctuaţiile de încărcare;
- Să ofere suport pentru mai multe platforme de virtualizare.


Evident că acesta este un model ideal şi că, în practică, este greu de găsit aşa ceva. În plus, nici acest model ideal nu este unul perfect, nefiind universabil valabil. Astfel, dacă o schemă de licenţiere precum licenţierea pe server fizic (care permite ca o licenţă să poată fi utilizată pentru un număr nelimitat de VM-uri pe un singur server) este adecvată în cazul companiilor mari, acest model nu se potriveşte pe proiectele de dimensiuni mici (companii mici sau departamente).



Parerea ta conteaza:

(0/5, 0 voturi)

Lasa un comentariu



trimite