Revista >> Bankwatch Aprilie 2010 [Nr. 12] >> Infrastructuri de plati

Autoreglementare, SEPA, Project Management

Ionel Dumitru

30 Aprilie 2010

Ionel Dumitru, PMP SEPA Project Manager,
TRANSFOND SA
Industria plăţilor aşteaptă cu nerăbdare o decizie importantă a Comisiei Europene legată de viitorul SEPA, al Zonei Unice de Plăţi în Euro. Originile SEPA şi continutul său sunt cunoscute. Dacă nu sunt, atunci pe scurt: SEPA este răspunsul industriei bancare la Agenda Lisabona, un proiect care va unifica plăţile în euro în spaţiul Uniunii Europene eliminând fragmentarea dată de ”specificul” naţional din sfera plăţilor din diverse ţări, punând în loc scheme, instrumente şi standarde comune pan-europene. În final, va rezulta un ”play level field” deschis tuturor furnizorilor de servicii de plăţi şi în fine, servicii de plăţi mai performante, mai eficiente, cu costuri reduse care s-ar concretiza în economii importante la nivelul comunităţii.

O viziune măreaţă, un proiect ambiţios, mari aşteptări, multe întrebări

Aşadar ideea şi scopul proiectului sunt generoase, benefice pentru noul spaţiu al monedei unice şi totuşi (in)succesul migrarii la SEPA a fost anticipat încă dinainte de lansarea fiecăreia din cele două scheme (Credit Transfer şi Direct Debit). Ca orice idee măreaţă, SEPA a împărţit specialiştii industriei plăţilor în două: o parte pare încântată să caute şi să enunţe cauzele stagnării, iar cealaltă calea de urmat pentru ca ”aeronava SEPA” să decoleze (fără legătură cu situaţia creată de vulcanul din Islanda). Conferinţe, meeting-uri, seminarii şi summit-uri ale industriei plăţilor europene din 2005 încoace (cam de când se mai întâmplă să merg la astfel de evenimente) au avut, pe lângă titlul oficial ”ce este SEPA” şi unele nedeclarate, dar subînţelese: ”de ce nu o să meargă SEPA”, ”de ce nu merge SEPA”, cele mai optimiste fiind: ”când o să meargă SEPA” sau ”ce oportunităţi va aduce SEPA atunci când va fi realizată” sau ”ce bine va fi în SEPA”, în special pentru consumatorul de plăţi, pus în centrul proiectului. Să intri în tabăra observatorilor fenomenului şi să îţi dai cu părerea este, să recunoaştem, confortabil. Să fii organizator de astfel de evenimente este încă şi mai profitabil... Să fii între cei care efectiv lucrează la schemele SEPA, aproape nefolosite - frustrant... Altfel, efectele benefice pe termen lung, pentru că, la scară continentală, astfel de efecte sunt evidente şi nu le mai amintim acum.

Consultarea publică din octombrie 2009, iniţiată de Comisia Europeană a confirmat ceea ce se presupunea de mai multă vreme, anume că e nevoie de stabilirea unui termen-limită pentru migrarea la SEPA, singurul mod în care actorii sistemelor de plăţi în euro ar fi motivati, în condiţiile în care a fost recunoscut de mult că proiectul nu are la bază un business case, este un proiect politic pur, similar celui al adoptării monedei euro.

SEPA şi Euro: Project Management

Că am adus vorba de proiectul de adoptare a monedei euro (la scară europeană), o scurtă comparaţie între proiectul SEPA şi cel al adoptării monedei unice, euro, prin prisma unor principii de project management acceptate, cred că ar putea fi interesantă.

Ambele proiecte sunt proiecte politice, aşa cum spuneam. Ca atare, ambele (introducerea monedei unice şi respectiv crearea SEPA) au la bază o cerinţă de conformare, o decizie întemeiată pe o viziune privind un interes major, politic şi economic şi nu un business case. În nici un caz, în principiu, proiectele de acest gen nu sunt cerute de piaţă sau de consumatori. Dar în timp ce pentru moneda euro am avut de a face cu un ”sponsorship” şi un management de proiect având toate instrumentele necesare impunerii activităţilor şi termenelor în faţa oricărui alt ”stakeholder”, în cazul SEPA, sponsorii (EC şi ECB), deşi au încurajat, au promovat şi acordat un suport deschis, total managerului de proiect (European Payments Council), suportul nu a îmbrăcat forma reglementării de natură să determine migrarea. La introducerea euro, am văzut un project management centralizat, unic, cu o guvernanţă/ control puternic, un plan obligatoriu, un scop (arie de acoperire) perfect definit şi stabil, cu un control puternic şi eficient, cu un termen final ferm, unic pe tot cuprinsul zonei euro, termen de la care monedele naţionale au fost înlocuite de o nouă monedă unică.

În cazul SEPA, EPC a produs cadrul de auto-reglementare, instrumentele de plată şi standardele, a organizat lansarea produselor (SCT şi SDD), dar nu a beneficiat de autoritatea de a emite şi impune decizii cu caracter de reglementare privind obligativitatea utilizării acelor produse de către bănci şi utilizatori. Intrarea în vigoare a schemelor are la bază aderarea voluntară a actorilor schemei ca angajament de a respecta regulile SEPA, stabilite de EPC (EPC nu ar putea să impună sancţiuni unei bănci care nu doreşte să adere la schema SEPA sau aderă dar nu foloseşte de fapt formatele din Rulebooks). Dar autoreglementarea poate avea succes numai atunci când se asigură tuturor părţilor implicate o puternică motivaţie de a se conforma total. Ori, s-a constatat că nu toate părţile implicate în SEPA sunt susţinători ai iniţiativei, atitudinea utilizatorilor şi furnizorilor de servicii de plăţi europeni este încă extrem de diferită, o mare parte adoptând politica de ”wait and see”. Termenul estimat în programul de implementare al EPC a exprimat mai degrabă o dată posibilă, o dorinţă a managementului proiectului şi sponsorilor săi, dar care nu a fost asumată de utilizatori finali (unii nici nu au aflat încă) şi nici de bănci.

”Project: temporary endeavour, having a defined beginning and an end”

Majoritatea instituţiilor implicate în procesarea plăţilor, infrastructurile de plăţi, casele de compensare europene, o bună parte din bănci (mai puţin unele asociaţii ale consumatorilor, mai cârcotaşe, care acum găsesc tot felul de defecte schemelor) sunt de acord cu stabilirea unei date limită. Chiar aşa: ce fel de proiect este acela fără un termen final, fără o încheiere? Asta considerând că proiectul este realizarea SEPA (Single Euro Payment Area) şi nu doar elaborarea unor reguli şi standarde şi aderarea la scheme. Dacă nu este aşa, atunci un nou proiect e în curs de lansare: implementarea SEPA.

În fine, văzând acestea, aşa cum arăta şi colega noastră, Cătălina Chicu, în numărul precedent al revistei, până la urmă, Parlamentul European a decis să solicite Comisiei să stabilească o ”dată-limită clară, adecvată şi obligatorie”, dată până la care toate instrumentele de plată să fie înlocuite cu instrumente de plată SEPA (nu se spune nimic deocamdată de eventuale sancţiuni dar nu m-ar mira ca statul membru în care SEPA nu se întâmplă să fie arătat cu degetul, dacă asta poate fi considerată o sancţiune, sau chiar mai rău, cine ştie...) şi care să nu fie mai târziu de 31 decembrie 2012. Ca urmare, Comisia a iniţiat în martie 2010 o consultare a tuturor părţilor interesate în SEPA în legătură cu trei aspecte privind data limită de migrare.

Trei întrebări pentru viitorul plăţilor europene

În primul rând, Comisia întreabă cum să fie impusă data limită de migrare la SEPA, prin ce instrument adică? Cum autoreglementarea e evident că şi-a epuizat resursele, iar practic EPC şi-a îndeplinit mandatul, iar declaraţiile de sustinere a forurilor europene (Parlamentul European, CE şi BCE) şi încurajările acestora cu efect mai degrabă emoţional asupra ”stakeholder”-ilor, răspunsul la această întrebare pare a fi reglementarea, un act normativ european, în adevăratul sens al cuvântului, cum ar fi un regulament al CE (similar celui privind plăţile transfrontaliere) care să stabilească obligaţii clare statelor membre şi în special furnizorilor de servicii de plăţi în legătură cu SEPA. Unde-i lege... Nu pot să nu mă gândesc că şi la noi sunt mulţi adepţi ai autoreglementării...

Cea de-a treia întrebare se referă la modul în care ar trebui tratate produsele/instrumentele de plată de ”nişă”, cu o pondere nesemnificativă, forme de credit transfer sau debit direct diferite de instrumentele SEPA, în legătură cu data limită: să fie eliminate total la data limită stabilită, să fie eliminate gradual (după un program de eliminare stabilit de fiecare stat membru) sau să fie exceptate de la dispariţie pe veci (şi treaba statului respectiv cum le gestionează)?. Care sunt aceste instrumente? Unele forme de debit direct fără pre-autorizare, forme de bilet la ordin sau cambii dematerializate sau alte produse utilizate de anumite grupuri de utilizatori. Ne putem gândi la instrumentele de debit de la noi? Nu cred, pentru că (deşi multă vreme ne-am fi dorit să le putem înlocui prin debit direct) nu sunt de fapt forme de debit direct. Şi în plus, SEPA nu cuprinde şi înlocuirea instrumentelor de debit. Dar, mai ştii?