Revista >> Bankwatch Aprilie 2010 [Nr. 12] >> Drept Bancar

Provocări juridice actuale. Supremaţia debitorului

Giovani-Horatiu Schiopu

30 Aprilie 2010

Giovani-Horaţiu Schiopu
Vicepreşedinte Executiv Romanian International Bank

Actuala situaţie economică internaţională a atras şi tensionarea suplimentară a raporturilor dintre creditori si debitorii lor, iar creşterea numărului de restanţieri a dus la un soi de solidaritate a acestora, materializată prin impunerea unor modificări, inclusiv de ordin legislativ, cu scopul de a-şi conserva cât mai bine beneficiul unei rambursări întârziate. Şi nu mă refer aici numai la debitorii băncilor, ci la debitori în general, pe de o parte, iar pe de altă parte la cadrul legislativ, politic şi mediatic pro-debitori.

Dreptul românesc este considerat a fi unul în favoarea debitorului, încă de la primele reglementări codificate. Astfel, în raporturile de drept civil, chiar dacă pentru executarea unei obligaţii liber asumate există un termen în care ea trebuia îndeplinită de bună voie, totuşi debitorul nu este în întârziere¹ decât de la data unei notificări prealabile adresate de creditor, prin intermediul executorului judecătoresc. Prin excepţie, în raporturile juridice comerciale, debitorul unei obligaţii certe este de drept în întârziere de la data scadenţei obligaţiei sale. Însă nici în acest caz „de drept” nu înseamnă că după data scadenţei se poate solicita executarea silită a acelei obligaţii, ci doar că se pot solicita despăgubiri ori penalităţi de întârziere.

Astfel, creditorul unei obligaţii neexecutate la scadenţă, trebuie să îndeplinească, de regulă, următoarele cerinţe legale pentru a obţine îndeplinirea obligaţiei „partenerului” contractual :

- să obţină un titlu executoriu²;
- să se adreseze unui executor judecătoresc (evident contra-cost);
- să obţină – prin executor – încuviinţarea executării silite (minimum două săptămâni);
- să aştepte apoi îndeplinirea actelor procedurale specifice executării prin executorul judecătoresc (între 5 şi peste 365 de zile…).

Toate aceste etape, presupun trecerea unui perioade de cel puţin 30-60 de zile, dacă titlul de creanţă constituie titlu executoriu de drept, pentru a obţine rezultatul executării silite.

În tot acest timp, nimic nu îl împiedică pe debitor, să solicite el o amânare creditorului sau un alt termen de plată (de îndeplinire a obligaţiei).

Am făcut aceste consideraţii introductive pentru a prezenta o hotărâre judecătorească de respingere a încuviinţării executării silite, care pe lângă lipsa de coerenţă juridică, atrage şi un păcat celui care a pronunţat-o, fiind împotriva moralei. Spun asta deoarece potrivit moralei, să nu înşeli reprezintă un principiu fundamental, cu o conotaţie mai amplă decât cea a infracţiunii de înşelăciune. Astfel, a nu înşela, înseamnă inclusiv a nu înşela aşteptările partenerului tău contractual, deci a-ţi îndeplini obligaţia la termen sau, cel puţin, a-l înştiinţa despre imposibilitatea executării la timp şi a-i solicita clemenţa.

În România însă, în ultima vreme, se consideră dimpotrivă, că un creditor care notifică de mai multe ori debitorul despre depăşirea termenului asumat pentru îndeplinirea obligaţiei ori îl contactează telefonic în mod repetat, reprezintă un abuz al creditorului, care trebuie temperat la cel mai înalt nivel, cel legislativ sau judiciar.

Pentru a exemplifica această inversiune morală (deşi am înţeles demult că suntem în ţara tuturor paradoxurilor), voi prezenta Încheierea de şedinţă nr.4128 E, pronunţată^₃ de Judecătoria Constanţa la 17.11.2009, prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite.

Primul considerent al acestei hotărâri, porneşte de la disp. art. 371¹ Cod procedură civilă, interpretate într-o manieră originală de completul de judecată. Textul dispune că: „(1) Obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, (…)⁴.”